...(Unde-i „acasă”?...)

Unde-i
„acasă”?...
Acasă
e locul
în care oamenii
zâmbesc
și se cunosc
chiar doar
de-o clipă
dar inimile
conversează
de o viață...
Acolo e acasă...
Aici
sunt
eu
și casa mea
e lumea
căci
unde
m-aș întoarce
văd inimi
bătând
și suflete
iubindu-se...

...(Plouă cu flori de dud...)

Plouă
cu flori
de dud
și raze
de soare...
Nu ești aici...
Eram
la seminar
și mi se tot
părea
că-ți zăresc
geanta
umblând
pe-afară:
căutam
chipul
tău
dar nu erai
tu...
Acum
aștept
să treacă
timpul,
să revii
pe holurile
care ne-au mâncat
trei ani
de zile:
atâtea clipe
în care-ai fost
și care  nu
or să mai fie...
Se-ntoarce
vara...
Iar
singurătate...

...(Răni de suflet...)

Răni
de suflet
și urme
pe mâini...
Aceiași
spini,
aceleași
gânduri,
aceeași
trăire...
Tu,
o bere,
o țigară
și caietul
pe care plâng...
Dar tu
nu ești,
caietul
nepătat
o să se sature
și-o să-mi rămână
doar durerea...
Chitara
e acasă...
M-așteaptă
să te cânt...
Oboseală,
teste,
scheme și
eseuri...
„Miau...”
Uitam
motanul
care te cerșește...

...(Astăzi scriu...)

Astăzi
scriu...
Nu știu
nici despre ce,
nici despre cine
dar scriu...
O să ți se pară
ciudat
că arunc
cu litere
pe hârtie
așa
alandala
dar nu contează...
Doar scriu...

...(Te-aștept...)

Te-aștept
să-mi  izbăvești
păcatul...
Să mă iei de mână,
eu să-ți sărut
degetele,
tu să-mi ștergi
lacrimile
și amândoi
să ne-ascultăm
inima
ce bate în
îmbrățișare...
Aș vrea
să pot să-ți spun:
„Bună dimineața”
și
„Somn ușor”,
să te iau în brațe
și alintându-te
ca pe-un copil
să te sărut pe frunte
și să te privesc
dormind...
Dar nu pot
face asta...
Așa că
te-aștept
să-mi izbăvești
greșeala...

...(Te pângăresc...)

Te pângăresc
în fiecare zi...
Din visul tău
păstrat
în cușca
de cristal
a ghearelor
ființei mele
rup
clipe
de păcat,
regret
și lacrimi...
De ce?...
Măcar
de-aș fi putut
să te păstrez
așa cum
ești,
măcar atât...
Ce a rămas
e doar
îmbrățișarea
de la lift,
fără priviri,
cu-o clipă de
odihnă
prea lungă
pentru oameni
și-n spate
cu cea
care te cântă...
Aș vrea
să te iubesc
și totuși
nu mai vreau...
Te iubesc...

...(Repun...)

Repun
vălul tristeții
pe ochii
îndurerați
de lumină
și scriu
istorii
ce-or să se repete
în versuri
și în cântece
născute de tine...
Ți-am privit
toată noaptea
umbletul
de necunoscută
fără timp
și fără spațiu
printre clipele
muritorilor
ce-ar vrea
să-ți adore
sânul înmiresmat
de nectarul
zeilor
ce ți se-nchină
cerșindu-ți
nemurirea
ce n-o s-o aibă
decât
atât cât trăiesc
eu...
Eu...
mă sfârșesc
în trenuri
renăscându-mi
spinii
rozei
ce-o faci să fie-n mine...

...(Mă tot uit...)

Mă tot uit
la locul
în care te ascunzi,
unde nu voi vedea
și nu voi păși
vreodată,
acolo unde
bați -
numai tu știi
pentru cine
și pentru ce -
și de unde
îmi  dai semnale
că exiști
amorțindu-mi
mâna
stângă...
De-atâtea ori
te-aș fi smuls
din piept
și te-aș fi aruncat
la câini
dar nu am cum...
Bate...
Cântă-mi
durerea
și stinge-mă...

...(Hai, moarte...)

Hai,
moarte,
dacă ai tupeu!
Ce tot
te fofilezi
atâta?
De ai ceva
de spus:
spune-o
odată
pentru totdeauna!
De vrei să faci
ceva:
FĂ!
De nu:
mișcă-te
dracu
mai încolo
și lasă-mi
clipele
în pace...
Nu am nevoie
de memento-uri...
Te știu
și-mi amintesc
de tine
și frică nu îmi e,
ba mai mult:
te doresc!
De nu e vremea
cară-ți
dracului
putoarea
de aici
și uită-mă
pân ți-o suna
alarma...
Hai,
marș!

...(Mă bag...)

Mă bag
din nou
în seamă
ca nu cumva
trecând
pe lângă voi
să uitați
de spinul
ce v-a stat
în coaste
trei ani...
Știu...
O să-mi ascundeți
amintirea
ca pe rușinea
celui mai greu
păcat
dar eu
voi fi acolo
într-un colț
al minții
ca  o pată
ce n-o poți
șterge-n
veci...
N-o să scăpați
de ea,
de mine
decât
când veți fi una
cu ceea
ce sunt...
Abia atunci
vă voi uita...

...(E ultima...)

E ultima...
Mi-ai desenat
o față
veselă
și mi-ai lăsat
povață
de adio...
Iar pleci...
Mai bine-așa...
Nu ți-am destăinuit
ce știi
deja...
Dar...
Moară
cu mine
dumnezei
și demoni,
și rai
și iad...
Să nu cunoști
decât
iubirea
și vei înflori
pe piatra
de mormânt
sub care odihni-voi
nebunia-mi...
Te iubesc...

P.s. „Veselă fie-ți inima
și ușoară ca un fulg”

...(Mi-e dulce...)

Mi-e dulce
țigara
amestecată
cu tristețe
și lipsă de
regret,
cu lacrimi
și o Silva
brună...
Silva...
Așa-ți spunea
și ție,
parcă...
Mi-e frig...
Chiar dacă
soare
e afară
în mine-i
iad dezlănțuit
prea înghețat
ca pieptu-mi
să-l mai poată
duce...
Totuși e bine...
Când
mă voi fi dus
și el se va fi stins
cu mine...
Aleargă...
Aleargă
spre zări
nețărmuite
departe
de fumul
ce se înalță
din mormântul
meu...
Acolo-i
iadul...

...(Arabii...)

Arabii
spun
că ce s-a întâmplat
de două ori
cu siguranță
va veni
și-e treia oară...
De două ori
am plâns
și-am juruit
iubirea
sufletului tău...
Dar prima dată
când ți-am arătat
ce spini
hrănit-au
trandafirul
ce ți l-am dăruit
m-ai luat în brațe
și-a urmat
vara pustie...
O floare...
Doar atât...
De două ori
iubire...
Crezi că va fi
și-a treia
oară?...
Pierdut-am
bătălii destule...
Aceea îmi va fi
războiul...
Și mă voi stinge
singur
ca la început...

...(Așa m-am născut...)

Așa m-am născut:
om fără
întrebări,
fără răspunsuri,
fără drum,
fără iubire...
Tu ești
profesor
și vrei
să te-ntrebe
lumea
căci știi și tu
că ce ai îndrugat
acolo
nu înțelegi
nici tu...
Eu stau
ca mutu:
un întârziat
la curs...
O singură
nelămurire:
de ce închizi
robinetul
chiar când
apa otrăvită
începu
să-mi placă?...
Chiar crezi
vreo iotă
din ce-am aruncat
aici?
Eu nu...

...(Mă sperie...)

Mă sperie
cuvântul
meu
rostit
de mine...
De l-ai șopti tu
nu ar înspăimânta
pe nimeni,
în schimb,
ce spun
pare furtună
și nebunie
chiar de nu-i așa...
Doar două luni...
Atât mai este...
Apoi
te vei topi și tu
în depărtări
pe când eu
singur
voi scălda
păcatul
în această casă
a tuturor
oamenilor...
Eu voi rămâne...
Și când vei reveni
mă voi fi stins
de multă
vreme...

(Am păcătuit...)

Am păcătuit,
Doamne,
împotriva ei...
Văzând
că nu pot
să mă hrănesc
cu zâmbetu-i
i-am certat
sufletul...
Unde ești,
Petre,
și cui ți-ai lăsat
ștergarul?...
Chiar
de mi l-ai da
n-ar fi de-ajuns
să-mi șteargă
vina
de-a fi osândit
suflet
nevinovat
pentru
un dram
de praf...
Nu poți...
Nu poți,
Părinte,
să mă faci
să-mi iert
păcatul...
Chiar dacă
m-ai lua
acum
n-ai rezolva
nimic...
E prea târziu...

...(Să mă arunc?...)

Să mă arunc
în brațele
unei necunoscute?...
Ce-aș rezolva?...
Cine-ar primi
la sânu-i
un copil
nebun
rupt de o
lume
în care totuși
s-a născut
chiar dacă
nu există?...
Nimicul meu
s-ar odihni
în nenumire...
Aș adormi,
nu te-aș uita
și te-aș visa
dar visele-mi
chiar neîmblânzite
ar fi ușor
de înghițit,
de rumegat...
Realitatea
mi-a stat
în gât...
Necunoscută?...
Da sa nu?...

...(Doar luna...)

Doar
luna
e înaintea
mea...
În rest:
pași grăbiți,
capote zgâriate,
reprize
de alergat
și autobuze
de noapte,
stejari
consumați/crescuți
în mine -
în toate
te zăresc,
copilo...
Gândul meu
se naște,
trăiește
și moare
cu tine,
în tine
și prin tine...
Dar
n-o să știi
vreodată
asta...
N-o să ghicești
chiar de
uitându-mă
în ochii tăi
cu fața
unui osândit
aș rosti
alea două
cuvințele...
Tu n-ai să știi/
nu poți
să mă iubești...