...(Apus în vamă...)

Apus
în vamă
Sânge
și vin
amestecat
cu iz
de bairam,
rugi de
imam
și autobuze
stricate
hrănesc
suflete
înfierbântate
de așteptare...
Balcaniadă?
Turciadă?...
Cum
numești
o stare
ce ne frânge
în chefuri
dar ne stinge
în nerăbdări?...
Om vedea...
Hogea
Nastratin
râde
din ticluiri
dar noi
să înțelegem
habar
nu avem...
Noi suntem
români!...

...(Se dărâmă...)

Se dărâmă
totul
în jurul
meu:
credință,
speranță,
iubire...
Nu mai există
nimic...
E întuneric...
În plină
zi de vară
ființa mea
îngheață
în disperare
și valuri
de abis
mă îneacă...
Cuvinte...
Lacrimi
amare
dau năvală...
Sunt
al nimănui...
Nici măcar
mie
nu îmi mai
aparțin...
Ce rost
mai are?...

...(Încă răsună...)

Încă
răsună
ruga
imamului
în mine
și întrebări
mă cuprind
după
clipe
neînțelese...
Promisiuni
învechite
la vermuri
de restriște
mi-aduc
aminte
de drumuri
prăfuite
și dureri
semănate
în șoapte
de stele...
Ce se întâmplă?
Mi-e frică...

...(Mi-am pângărit iubirile...)

Mi-am pângărit
iubirile
și le-am încătușat
în gânduri
și cuvinte
păcătoase
ce nasc
faptele
leproșilor...
„Necurat!”
Doar asta
strigă
în mine
sufletul
și știu
că așa
sunt
până
mă vei spăla
de netrebnicie
și-mi vei dărui
cu șoapta-ți
blândă
clipa
nemuririi...
Te iubesc...

...(Nu sunt poet...)

Nu sunt
poet,
nici fiu
de poet,
nici neam
de poet...
Port
în mine
sentimente
de hârtie
ce arde
cu gust
amar
preț
de o clipă
sperând
să fie
o pană
din aripa
cenușăresei...
Ce ciudat...
De sunt
atât de fals
atunci
ce e adevărat
în mine?...
Te iubesc...

...(Ai apărut ca o nălucă...)

Ai apărut
ca o nălucă...
M-ai pus
să-mi cânt
iubirile
într-o clipă
ce nu are să fie
și te-am rugat
să-ngâni
cu mine
cântecul
ce-l toarce iarba
când se culcă
întâia
și ultima
oară...
Ai dispărut
fără de nume,
fără telefon...
Doar
un sărut
pe mâna
dreaptă
și o-mbrățișare
se odihnesc
în visele
mării
ce ne amintește
scoicilor
adunate
de excavator
în cimitirul
stelelor...

...(Plouă în Bosfor...)

Plouă
în Bosfor
și gheața
se-ntinde
pe coaja
oului
genezei
unei iubiri
de care nici
Dumnezeu
nici dracul
nu știu
nimic...
I-am întrebat
pe amândoi
dar stau
ca muții
și-atunci
mi-am luat
pixul
și caietul,
mi-am aruncat
chitara
în închisoarea
românească
și eu
m-am exilat
o lună
în țara
lui Soliman
pașa
cel fără dinți
(mai bine-așa
decât
cum spune
mama:
pleată lungă -
minte scurtă :P)...

...(Ce dumnezei?...)

Ce dumnezei
străini
mi-au croit
nemurirea
lăsându-mă
să văd
cum se sting
toți
în jurul meu
de parcă
aș fi singurul
osândit
se să îmbete
cu lipsa
celor
pe care-i iubește?...
M-aș stinge
chiar acum
dar știu
că de m-oi duce
Tu
ai plânge
și-ai face
din nopți
zile
căutându-mă
în zadar...
De asta
accept
soarta
ce mă leagă
de humă
până
vei fi gata
să te naști...

...(Ce caut?...)

Ce caut?
Ce sunt?
Cine sunt?
Ce rost
îmi are
umbra
pe fața
pământului?
Pentru ce
o cipă
sub stele
visând
la iubire
și hrănindu-mă
cu cânt
și nebunie?
Aceleași
întrebări...
Nici un răspuns
să îmi aline
sufletul...
Tu le știi
toate...
Ce-o fi
o fi...
Cu Domnu
înainte
și cu dracu
înapoi...
Cine
mai vine?...

...(Pe drumuri...)

Pe drumuri...
Călător
nebun
hrănit
cu praf
de stele
și cu cântul
Cosmosului...
N-am rădăcină
nicăieri
fiindcă
oriunde
în lume
sunt
acasă...
Doar
mama...
Din ea
m-am născut...
Drumul
îmi e
casă...