...(Și taci...)

Și taci
din nou
cum ai tăcut
de-atâtea ori...
Te-ascunzi
în neștiutul
stih
înveșmântat
de dor
și nu vrei
ca să mai zămislești
cuvinte...
Că am greșit
sau nu
nimeni
nu poate spune
dar existențele
ne-ngână
îngrozite
de drumul
ce-l așterni
nainte-ți...
Pășește
fără frică...
Doar tu,
copile,
poți să te naști
din întinarea
ce ți-o-nchină
lumea...
Visează,
iubito,
liniștea
dintâi...

...(Drumuri...)

Drumuri,
alegeri
și pași
zdrobiți
de cale
se-aștern
în palma ta
și caută
alinare...
Nu vrei
să suferi?...
Hm...
Ciudat...
Deodată,
făr să vrei
a ști
renunți
la nemurire
pentru
un strop
de ură...
Cine ești
tu,
copile?...
Când
te-ai pierdut?...
Nu plânge:
sunt
aici
mâncând
aceeași
pâine...
Nu vrei
s-o împărțim?...

...(Iar ți-ai frânt aripile...)

Iar
ți-ai frânt
aripile,
copile,
și glasul
ți se-neacă
în durerea
nașterii
pentru
a cine știe
câta oară...
Te-aud
chiar dacă
nu te văd
și îți simt
lacrima
îngânând
șoapte
de liniște...
Ți-e greu
destinul...
Te-ai blestemat
de una singură
să naști
iubirea
tuturor
făr a putea
primi
vreodată
măcar
un strop
din ea...
O știu,
copile...

...(De ce să-mi judec...)

De ce
să-mi judec
propriile
căi
și să mă-ntorc
din drum
după atâția ani
de clipe
torturate-n
neștiința
ignoranței?
De ce
aș mai privi
din nou
în urmă
cu regret?...
Nu...
De oi întoarce
capul
voi fi făcând-o
ca să- mi amintesc
de mine
și de tine
și de gânduri
ce-au fost jertfite
pe-altar
de zeități
străine...
Nu voi să uit
dar nici
să mă înec
într-un trecut
ce nu mi-e
viitor...
Așteaptă-mă...
Gândește-mă
și voi veni...

...(N-am mai cântat...)

N-am mai cântat
demult
închipuiri
străine
și nu voi
a-mi dori
îmbrățișarea
sărutării
ce-i numai
fantasmă...
Când
îți zăresc
cosița
mângâiată
de adieri
de gânduri
se răscoală-n
mine
universuri
încă
necreate...
N-ai vrea
să le îngădui
o privire
să le naști
spre ființarea
fără de sfârșit?...
M-am amăgit
și n-o să afli
asta
niciodată...
Iartă
o nebunie
a unui smintit
cobzar
fără de coarde
și cuvinte...

...(Un univers străin...)

Un univers
străin,
o sferă
de perfecțiune
cu centrul
peste tot
însă
hrănită de
suspine...
Feresc
ființele
de întâlniri
nebune
rupând
bucăți
din mine,
cioplindu-mă
ca nu cumva
simțindu-mi
viețuirea
să le-ntinez
spre nemurire
ființarea
cu ce n-or putea
purta
vreodată...
Să nu m-aștepți,
copile...
Voi fi
acolo
dar tu să nu fii
pentru mine...

...(Trec...)

Trec
trupuri
pe lângă mine,
inexistențe
neînsuflețite
condamnate
să se dezintegreze
într-o
realitate
ce nu le aparține
de când
rămase
fără suflet,
fără inimă
s-au încăierat
cu Necuprinsul
cerând
o veșnicie
ce nu fusese
nicicând
participantă
la natura lor...
Trec ele,
trec și eu
și rătăcindu-mă
prin cimitir
de clipe
citesc
cruci
puse pe
numele
stihiilor
ce nu voiesc
a fi
dar
o să fie...

...(Mă gândesc...)

Mă gândesc
la ce-ar fi fost
de-am fi-mpletit
astăzi
gânduri
și vise
și-am fi legat
doruri
și lacrimi
ca să nu mai fie...
Mi-e dor de tine
și nu știu
dacă
clipa
s-ar fi oprit
pentru-amândoi
spre desfătarea
acelorași
priviri...
N-o să te uit
dar dacă e mai bine
să nu-ți amintești
atunci
liniștea ta
fie-mi și mie
mantie...
Să nu uiți
să visezi,
copile...
Te iubesc...

...(Sunt o plămădeală...)

Sunt o plămădeală
ciudată de tot:
ce resping alții
și gonesc
din ei
eu culeg
și semăn în degetele-mi
gânduri nebune
fără de chipuri,
stihii pe care
doar voi le puteți citi...
De ce?
Pentru că le-am îmblânzit
și tot odihnindu-le
în patul sufletului
au început
să-și amintească
unde s-au născut...
Acum poftiți să le luați...
Fiți fără frică:
nu mai mușcă,
dimpotrivă,
mă tem că vi s-au ascuțit
chiar vouă
colții
și urlând spre ceruri
și stele străvechi
luat-ați chipul
ce l-ați pângărit...
M-am răzgândit...
O să le țin în continuare
ca nu cumva
să le răniți...
Beți liniștiți
turbarea
ce credeți că vi-i
existență...

...(Răsare...)

Răsare
luna,
copile...
Aceeași
lună
care a drogat
atâtea
minți
și a sucit
atâtea
inimi...
Și-acum
răsare...
Mă privește
tâmp
și cheală
își urmează
cursul
arătându-mi
aceleași
cadavre
ascunse
în umbra ei...
Oase
de doruri
și cuvinte
ruginite..
Din asta
e făcută
luna...
De ce-aș mai crede-o?

..(Lacrimi blestemate...)

Lacrimi
blestemate
ce ard suflete
neștiutoare
au poposit
și pe la mine
cerând
adăpost
în izvor
de amar
și dor...
Nu pot
decât
să le ofer
un ciot de unghie
crescut
în suflet
ce-mi zgârie
retina
amintirilor
când
vreau
să închid
ochii
spre neodihnă
pentru
a nu știu
câta oară...
Lacrimi
blestemate
ce nu știu
să curgă
pe obraji
să spele
văluri
de întunecime
din priviri...

...(Trei ani jumate...)

Trei ani jumate sunt
de când
m-am sinucis
ultima oară
cu spinul
unui trandafir -
alfă și-omegă
a rozelor -
care s-a stins
în lacrimi
și îmbrățișări
de suflete
ce nu s-or întâlni
nicicând...
De-atunci
hălăduiesc
nebun
prin umbre
și creez
impresii
de existență
ca nu cumva
vreun dor
să îi cuprindă
pe cei ce nu-s
și nici pe mine -
cel ce sunt
fără de clipă...
Trei ani
de sinucideri
neîntrerupte...

...(Mi-e dor...)

Mi-e dor...

Nu știu dacă

de tine,

de mine

sau de orice altceva

dar

mi-e dor

și vreau să știi asta...

Ți-o spun așa

știind

că rândul

ce îl vei citi

vei crede

că nu-i pentru tine...

Însă

păstra-vei

într-un colț de suflet

amăgirea

că exiști

în gândul cuiva

așa cum ți-ai dorit

dintotdeauna

și nu sunt eu

în stare 

să mai judec

dacă e drept

sau nu

ca tu

să nu-mi spui 

niciodată

asta...

Mie-mi rămân

doar

depărtările

lașității

și mărturisirile

ce nu ai să le crezi

nicicând...

...(De-ai putea...)

De-ai putea
să vezi
stelele
prin ochii mei
m-ai poseda
fără de voia mea
și te-ai hrăni
cu lumina lor
și eu n-aș ști,
nu mi-aș da seama
până când
noapte de noapte
m-aș trezi
învelit
în azurul
Cosmosului
și ți-aș simți
dorința...
Și-atunci
aș zâmbi
și-aș bea
din cupa asta
blestemată
tot amarul
ca să-l transformi
în ambrozia
pe care ai răpit-o
din mâna
lui Cronos
făcând toți zeii
să-ți închine
nemurirea...