...(S-a săvârșit...)

S-a săvârșit...
Rostești
cuvinte
fără de-ntrupare
și le arunci
în negura-ntrebărilor
crescându-mi
neputința...
S-a săvârșit...
Am săvârșit
prihana
ce mi-o dăruiești
din milă
pentru un cocoșat
de-atâtea
mii de trădări
neființate...
S-a săvârșit...
Și-n tot războiul
iscat
din vinele-mi
trecute
toți morții-și
cer tributul
din logos-ul
pătat
ce limba-mi
îl rostește...
S-a săvârșit...
Am săvârșit
mantaua
purpurie
din care mă vei avorta
și tu
căci ăsta
mi-e destinul
ce l-am blestemat
de-a pururi...

...(Te-ai întrupat...)

Te-ai întrupat,
iluzie
preamilostivă,
preacurată,
făr de conștiință,
și mi-ai înveninat
netrebnicia
cu idolatrii
zei
născuți de
unghiile
mele
în semnele
fără de veșnicie
de pe sânul
drept
și-n țipetele
demonilor
ce nu-mi vor
ființarea...
Te-ai întrupat
și eu
mă osândesc
în întruparea-ți
nebunească
fără să știu
de îmi vei fi
vreodată
ființare
în nu-ul
ce-l rostești
fără regrete
și în promisiunile
uitate
în lințoliile
ce-mi vor îmbălsăma
neexistența...
Te-ai întrupat...

...(E-atât de dulce...)

E-atât
de dulce
vinul
îmbrățișării
tale
și mustul
mângâierii
ce-o așterni
asupră-mi
atât de mult
îmbată
că numai
gândul
răscolește
vieți
neviețuite-n
mine
și nașteri
îndurerate
de cronoși
spulberați
perpetuu
de zei...
De ce să nu-l mai beau?
Prefer
să știu
amărăciunea
timpului
ce-a fost
odată
decât
iluzia
a ceea
ce n-oi fi
nicicând...