...(Nicicând...)

Nicicând
nu am ales
mai bine
spinul...
Că n-am voit
vreodată
purpura
petalei
fără
să mi-o dăruiești
o știi
prea bine...
De asta
mă hrănesc
cu răzbunarea-ți:
căci
îmbiindu-mă
cu jocul
umbrei
nu știi
că cel mai mult
mă doare
că te consumi
în ignoranță
ca un uroborus...
La infinit...
La infinit
mă doare
depărtarea
și dincolo
de infinitul tău
muri-voi
ca să înviez
din nou
când
lacrima-ți
o să mă cheme...
Dar n-o s-o faci...

...(Să dau?...)

Să dau?
Ce să mai dau
când
nu primesc
decât
nimicul
și din acesta
nici
a infinita
parte?
Aș da...
Dar
dacă eu
la rândul meu
nimic
sunt
cum să dau
și ce?
Nu pot...
Nu mai pot
și de-asta
mi-au rămas
doar
lacrimile
din întunericul
singurătății...
Nu o să le primești
căci nu te-ajută:
și nici stafia
asta
ratată
nu te ajută
la nimic...
Scuipă-mă...
Ignoră-mă...
Mai bine
uită
de neexistența
mea...
Nu merită
efortul...