...iluzionări...

vineri, 8 august 2014

...(Zâmbește...)

Zâmbește,
copile,
și leagănă
clipa
cu șoapta-ți
ce mângâie
zeii
îngenunchiați
la picioarele
tale...
Mă plec
împreună
cu Cosmos
și Haos
și-așezat
pe altar
de jertfire
îți dărui
ce nu sunt
și n-oi fi vreodată
căci gându-ți
nu mă rostește...
Mă stinge
și-mi iartă
păcatul
și ruga
ce-nvăluie
spaime
și-ascunde
durere...
Rogu-te...
Fii
ce nu sunt
și spală-mi
cu apa
din Lethe
neexistența
amară...
Te  rog...

...(Să-mi dai...)

Să-mi dai
să beau
să nu mai știu
de mine
și să-nec
vise
în vapori
de disperare
n-ai vrut
nicicând...
Măcar
te miluiește
și-mi înfige
până la capăt
pumnalul
ce îl ții în mână...
Dar
nici măcar
nu știi...
Iluzii...
Fantasme
nesătule
născute
de când
conștiința-mi
s-a săturat
să doarmă
și deschizându-mi
ochii
mi-a arătat
că nu-i decât
o cale:
ori te iubesc
și n-om fi
niciodată
unul
ori
nu exist...

...(De nu ai ști durerea...)

De nu ai ști
durerea...
De ai putea
să înțelegi
fără să-ți rănești
pasul
pe cărări
pline
de spini...
Ori,
măcar
de ai călca
și n-ai simți
ci m-ar durea
numai
pe mine
și-ai învăța
din moartea
unui
lup
nașteri
de lumină...
Dar
trebuie
să treci
pe acest pod...
E musai
să te scalzi
în ape-nvolburate
iar eu
nu pot decât
privi
cu mâinile
legate
și cu glasu-mi
mut,
cu pașii ce
mi-s frânți
pe cale,
cum te zbați...

...(Să nu îți pară rău...)

Să nu îți pară rău...
Nu-i vina ta
mă m-ai robit
fără de vrere
și că-mi plăcu
durerea
de a te cunoaște...
De mi-ar fi dat
să pot întoarce
timpul
ca să schimb
ceva
aș repeta
aceiași pași
cu bucurie
fără să mă gândesc...
Și veșnicii
de veșnicii
de-ar fi să îmi repet
păcatul
aș zâmbi
căci Tu
iubind
iubești
și nu voi altceva
decât
ca zâmbetu-ți
să-ți lumineze
calea
și să te dăruiești
chiar de-ntre noi
prăpăstii
de blesteme
nasc
tot timpul...
Te bucură,
rogu-te,
că îl iubești
și uită-mă...

...(Aș vrea să-ți șoptesc...)

Aș vrea
să-ți șoptesc
clipa,
iubito,
și sânul tău
să m-ocrotească
de atâta
rău...
Să-ți mângâi
fiecare
milimetru
cu sărutări
neostoite
și să te învelesc
cu-mbrățișarea-mi
ce nu o s-o vrei
vreodată...
Aș vrea...
O știi,
dar mă opresc
în sârmele
ghimpate
ale fricii tale
și-ncerc
să te-ocrotesc
de spaimele
ce vor să-ți întărească
zidul...
Măcar
de mi-ai da voie
să sângerez
până m-aș naște
ca niciodată
să nu cunoști
durerea...
Dar nu vrei...
Și strigătul
meu
mut
răsună-n
Haos...

...(Să înțelegi?...)

Să înțelegi?...
Ce să-nțelegi?
Nu mă descurc
eu
printre-atâtea
labirinturi
de stafii
de gânduri
și crezi
că Tu
poți face
lumină?
S-o crezi tu...
Când
o să ai habar
de întunericul
ce zace-n
tine
o să poți
să spui
că te-ai rănit
c-un spin
din moarta-mi
viață
ce n-a existat
nicicând...
Ce să-nțelegi?...
Nimicul?
Așteaptă
mult
și bine
căci nu se-arată
de nu vrei
să-ți hrănești
clipa
cu lacrimile
zeilor...
Deșteaptă-te...

...(Strig...)

Strig
după
ajutorul
ce mi l-ai dat
cândva
când
mi-ai șters
lacrima
ce-ardea
fără-ncetare
în depresia
cuvântului...
Acorduri
minore
se rostogolesc
nebune
și opresc
Verbul...
Ce-ai vrut?
Ce vrei?...
Ce e cu tine?...
Ce-i cu tăcerea
asta
neîmplinită?...
Mă macină...
Mă macini
tu
cu fiecare
întrebare
și fiece
sunet
ce-l izvorăști
în zâmbetu-ți
adăpostit
de privirea-ți...
Dar ce prăpastie
săpat-ai
între noi...
De fapt
eu nu exist...

...(A fost odată...)

A fost
odată...
Așa
încep
poveștile:
cu-a fost
ceva
ce altădată
nu va fi
căci
orice
gând
e-o povestire
și orice
pas
un mit
c-un sâmbure
de adevăr
încătușat
în visele
atomilor
dintru-nceputul
Universului...
M-am săturat
de-acest
„A fost...”
perpetuu...
Eu caut
un
Amin,
un
Este
ce nu are-„a fost”
sau „va fi”...
Te caut
îngânând
umbra
iubirii
tale...

...(Se-mbrățișau...)

Se-mbrățișau
și lacrimi
și cuvinte...
Nu știu,
nici n-am știut
și nu voi ști
vreodată
de ce...
Rămân,
ca de-obicei,
cu întrebări
scăldate-n
îndoială...
Are vreun rost?
Dar
a avut
vreodată?...
Plătesc
păcatele-mi
mai scump
decât
putea-va
cineva
plăti
în veșnicie
dar
nu regret:
sunt
clipele-mi
de nemurire
în care
nimeni
nu s-a avântat
vreodat
în zbor
ca mine
cu aripi
de cerneală...
Te iubesc...