...(De ce ești înapoia mea?...)

De ce ești înapoia mea?
Ce-oi fi eu? Hristul?
Și tu?
„Legiune, căci suntem mulți”?
În loc să-mi bucuri ochii
cu vederea feței tale
mă pui să îmi forțez
neuronii
la conexiuni imaginative:
te vreau pe Tine
nu ce e în mintea mea!...
Pariez că ești
mult mai complexă
decât poate mintea-mi mărginită
să te închipuie...
Mi-e inima plină de goliciune:
nu vrei să o eliberezi
cu visele-ți?...
Mi-ar plăcea să mă hrănesc
cu cântecele ce le șoptești
născând atâtea clipe și ființe...
Chiar mi-ar plăcea...
Păcat că nu ți-am spus-o niciodată...
Sau am făcut-o?...
Of... Sper că n-am glumit
din nou pe seama asta...
De-oi fi făcut-o
nădăjduiesc că te-ai distrat măcar...
Dar, oare, adevărul
nu îți va aduce în privire
umbre
pe care nu vreau să le știi?...
De aș putea să îți feresc
pașii și cărările
de nebunia-mi ce distruge
tare aș face-o...
Auzi?
Dacă totul se naște
și se stinge-n Tine
nu poți să trimiți pe la mine
Doamna cu Coasa
ca eu să nu fi fost nicicând?...

...(Nu-i vers...)

Nu-i vers să poată-ncătușa, iubito,
Lumina ce o naști în mine
Când întâlnindu-ne pe-un drum, străino,
Cu chipu-ți mângâi a mea fire...

Dar nici nu e cuvânt s-ascundă
Infernul care mă hrănește
Că nu ascult șoapta-ți preasfântă
Și nu sunt cel ce te iubește...

...(Trăim...)

Trăim
în visele
unei existențe
ce nu cunoaște
liniștea
și-atunci
suntem
numai
produse
de coșmar
a unei
instabilități
ce nu se vrea
știută
în conștiința
zeilor
răpuși
de muritorii
ce i-au urcat
pe tronuri...
De ce
nu aș dormi
zămislind
la rându-mi
fantasme
de ceea ce-mi
visează
lehamitea
ce face
la fel?
Sări-voi
eu
departe
de uscătura
ce mă arde?

...(Cum dracu...)

Cum
dracu
uiți
să tragi
apa
din buda-n
care
m-ai aruncat
de dinainte
de a te cunoaște?...
Nu e de-ajuns
că ne f***răm
clipele
cu conștiință:
Tu
căutând
pieirea-mi
iar eu
căscându-ți
hăul
cu care
te hrănești
victimizându-mă
în lacrimi
teatrale
ce nu conving
pe nimeni?
Să fie!
Este!
Ce să ne-ascundem
în orgia
de blesteme
când
iadu-i
plin
și raiul
nu ne-ncape?
Las
c-oi distruge
eu
din ura-ți
ce ne leagă
și-n urmă
nu o să rămână
decât
șoapta
inversă a
Verbului...

...(Răsfrânt-am...)

Răsfrânt-am
atâtea
clipe
blestemându-te
încât
crezui
că iubesc
duhoarea-ți
dar nu reușesc
decât
să-mi gâdil
ca de-obicei
ego-ul
și egoismul
sublimat
printre
atâtea
finețuri
cum nici
mătasea
cea mai scumpă
nu poate
să arate
mâinii
ce se odihnește
în fibrele-i
rugoase...
Rămân
mereu
nebunul
ce-ascunde-n
mângâiere
o ură
ce nici iadul
n-ar putea
să-ncapă
de-ar exista-n
afara
minții
unui
Dumnezeu
absurd...

...(Vin valuri peste vaduri...)

Vin valuri peste vaduri
de gânduri și cuvinte
să nască iar talazuri
de clipe ce-s nesfinte...

Răsfrânte în infernul
călăuzit de mâna-mi
crucifică misterul
ce cântă nebunia-mi...

Și strig și eu ca orbul
sperând să-mi fii Mesie
spre a vedea născutul
ascuns ce e-n Femeie...

Dar nu m-aude nimeni
Tu nu ești decât umbră
și eu cu chip de cremeni
sunt umbra-ți ce se curmă...

Atunci m-opresc din lacrimi
și m-arunc în lumina
ce-mi dăruie din strachini
să gust întunecimea

Măcar de-ar fi mai dulce
și gazda și mâncarea
mai bucuros le-aș duce
dar neagră e tigaia

Ce zdrăngăne pe trepte
arzând slove în stihii...
Rămâne-acum doar lama
Cucoanei cea dintâi...

...(Privește...)

Privește
în ochii
mei
și vezi
de focul
din ei
naște
ori
mistuie...
De poți
să te hrănești
cu clocotul
lor
rămâne-vei
dar
mă-ndoiesc
că fumul
neuronilor
crucificați
spre
nemurirea-ți
îți va fi
pe plac
așa că
rogu-te,
spre liniștirea
seninului
ce te îngână,
să te îndepărtezi
de cel ce
de pe o movilă
de păcate
nu poate
decât
să strige:
„Necurat!!!”

...(Amorțit...)

Amorțit...
Existență
vană
vărsată
în viitura
clipelor
ce se nasc
și mor
în degetele
oamenilor...
Pași
care
nu-și ascultă
cărările...
Sunete
amalgamate
și neuroni
risipiți
în somnul
rațiunii...
Trec
fără să ating
conștiința
ca un automat
pus
în funcțiune
de volți:
ai mei
sunt
regrete
îmbălsămate
cu oțetul
osândirii
gustat
de buzele
unui
atârnat
pe lemn...

...(În fiecare chip...)

În fiecare
chip
e-o poezie
da
numai
Tu
ești
Poezia
ce trăiește
făr a fi
închisă
în rostirea
sau
citirea
celor
ce nu știu
trăi...
De te-oi ruga
m-ai face
vers
ori clipă
să mă închizi
în gândul
tău
să nu cunosc
vreodată
putreziciunea
ce o naște
Timpul
voind
să viețuiască
în degetele-mi
încovoiate
de atâta
scriitură?...
Rogu-te,
de nu vrei
să ștergi
măcar
durerea
existenței
mele
de pe mantia
nemuririi
tale,
ca stihia mea
să nu cumva
să îți umbrească
irișii...

...(Alerg...)

Alerg
între
albastru
infinit
și roșu
arzând
clipe
de nebunie
fără
direcție
ori
sens,
doar
cu dorul
pașilor
ce tăinuie
neliniștiți
cărările
eternului
de-acum,
de ieri,
de mâine...
Alerg,
și-n nebunia-mi
îți rețin
ființa
din contemplarea
nașterilor
fără de
moarte
și-a învierilor
fără
de-nceput...
Să-mi ierți
păcatul
de a-ți fi
prihană
dând
repaus
unde e
doar
viață...

...(Lumină...)

Lumină
nenăscută,
necreată,
infinită,
fără
de Alfă
și Omegă,
Iubire
ce nu știi
decât
să naști
în zâmbet
existențe:
de ce?
De ce
opritu-te-ai
Tu
în calea
pașilor
nebuni
și plini
de răni?...
De ce
vrei
să îți dai
mantia
pe-un veșmânt
de sac
sălășluind
în casa-mi
fără uși,
pereți
și-acoperiș?...
Ți-am tot citit
povestea
pe cereasca
boltă
dar nu credeam
c-o să-ndrăznești
să te cobori
vreodată
din tronul
tău
ca s-alini
umbrele
unui nebun...
E liniște...

...(Sălaș...)

Sălaș
senin
și-ntunecat
de-atâta
liniște
mi-ai dăruit
de când
deschisu-mi-ai
ochii
din inimă
să-ți cunosc
slova
din iris
și șoapta
din glas...
Abia
acum
când
totu-i
haos
fără
de lumină,
abia acum
văd
cu adevărat
fără de
rațiunea
minții
ci-mbogățit
de cea
ascunsă-n
pieptul
tău
preasfânt
ce bate...
Bate
liniștit
fără
a măsura
zdrobirea...

...(Recluziune...)

Recluziune...
Cer
închis
în lumini
de întuneric
dintru
început...
Infern
conceptual
născut,
precum
dușmanul
său,
în neuroni
aplatizați...
Zeii
sunt
condamnați
la inexistență
ritualică
zămislită
în slovă...
Nici
sus,
nici
jos...
Suntem
doar
noi,
cei prinși
în meteahna
unei scriituri:
„Eu am
spus:
VOI
SUNTEȚI
DUMNEZEI!”

...(Și ai venit...)

Și ai venit...
Ascunsu-te-ai
în spatele
luminii
și ți-ai ferit
privirea
de nebunia
mea...
Rămas-ai
în plictisul
existenței
și-nvăluitu-ți-ai
șoaptele
în tăceri
ce-mi sting
pașii și
cărările
bătute
către
tine...
Voi-vei,
vreodată,
să-mi oblojești
și mie
rana
cu sărutarea-ți
ce naște-n
mii
de universuri
iubirea-ți
nesfârșită?...
Te du,
copile...
Te du
și în uitare
părăsește-mi
leșul
căci
nu-ți merit
nemurirea...

...(Te caut printre fețe...)

Te caut
printre
fețe
fără
chip
ce îmi arată
cefe
întunecate
și mă cufund
în neliniștea
de-a nu-ți privi
lumina
ce-o răsfrângi
printre
atomii
azurii
ai mantiei
agățate
în cornul
lunii...
Te caut
și mă tem
că n-oi mai fi
de nu ți-oi auzi
șoapta
mângâindu-mi
sufletul
neliniștit...
Te caut,
Fecioară și
Crăiasă,
și poate
m-oi găsi-n
sfârșit
pe mine...

...(Să fi avut Ra...)

Să fi avut
Ra
fiice
ca tine
ori să-și fi tras
ființa
din lumina ta
prinosul
ți l-ar fi dăruit,
Fecioară,
și s-ar fi stins
în liniște
căci ar fi cunoscut
ce nici un zeu
nu știe...
Creat
fiind
de-nchipuire
te-ar fi arătat
învăluită
în mistere
sacre
căci nimeni
n-ar putea
trăi
știindu-ți
ființarea...
Doar
eu,
nemernic
bântuit
de-a ta fantasmă,
nu am murit
ci m-ai născut
clipă
de clipă
fără
să-mi vrei
osânda...

...(Copila mea...)

Copila mea cu ochii de lumină
Cu părul lin și șoapta cea din Rai:
Privirea ta senină mă îngână
și-mi ostoiește dorul cel de crai...

Să rătăcesc nebun nu mai e vreme
nici să mai beau paharul cel amar
dar fie-ntotdeauna a ta vrere
iar sufletu-mi să-ți fie sfânt altar...

Jertfește-mă, copilo, și mă naște
cu gândul tău ce-adesea-i nerostit
cu ploaia cea din ceruri mă revarsă
peste pământul nostru obosit...

Și odihnește-ți pasu-n veșnicie
în palma ta mă stinge ca pe-un jar
iar din cenușa-mi strigă, tu, „Să fie!!!”
doar inima-ți să-mi țină de hotar...

Căci tot eternul ție se închină
și-n fața ta toți zeii-n fum dispar
sunt trecătoare toate și suspină
și-și doresc nemurirea în zadar...

De vrei să-mi fii Stăpână-mpărăteasă
în fața ta eu capul mi-l închin
N-am să-ți ofer nimic ce n-ai, Crăiasă,
iubește-mă, distruge-al meu destin...

...(Răscolit-am...)

Răscolit-am
ce nu trebuia
adus
aminte
printre
cuiburi
împăienjenite
de stafiile
neuronilor
hrăniți
cu cenușă
de suflet
și lacrimi
de înger...
Năpăditu-m-au...
Năpustitu-s-au
și năpăstuitu-m-au
cu lănci
de-ntuneric
străine
de iadul
meu...
Distrusu-mi-au
infernul
de lumină
și-ntemnițatu-m-au
între pereții
căptușiți
ai regretelor
ce-și râd
de ghearele-mi
tocite
ce nu le pot
distruge...
Aștepta-voi,
precum
Scriptura
spune...
Voi aștepta
și-mi voi distruge
calea...