Am fost
și sunt
atât
de orb
încât
nu mi-am dat
seama
că rostind
„Te iubesc!”
îți voi răni
și tulbura
ființa...
N-ai mai zâmbit
de-atâta
vreme
și-n orice-apropiere
îți citesc
spaimă-n
priviri...
Voindu-ți
libertatea
îți răpii
ființa
și nu am lacrimi
cât
să mă pot
căi
vreodată
pentru
asta...
Mă iartă,
rogu-te,
și mai zâmbește
măcar
o dată
uitându-mi
nebunia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...