Mi-acoperă
toamna
trupul
cu frunze
ruginite
de-atâtea
universuri
trecute
peste
ele
și ochii-mi
se scaldă
în lacrimile
tale
fără
de existență
în ignoranța
de aur
a ceui
care iubește
orbește
fără
a se mai întreba
ce crede
lumea
norocită
cu-atâta
succes
nenorocindu-mi
cu voia mea
unicul
strop
de existență
ce ți l-aș mai putea
vreodată
așterne
la picioare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...