Așa cum mi-ai cerut să recunosc de ani de zile
Necând durerea în slove de neștire
Și lumi prin care eu tot rătăcesc...
În seara asta recunosc: nu te-am iubit nicicând
Ai fost destul de ageră la minte
Să vezi cât sunt de egoist și că-mi fac ținte
Dintre copilele cu glas plăpând...
Nu te iubesc, nu te-am iubit, nu te-oi iubi vreodată
La fel cum nici măcar pe mine nu m-o ști
Și cum nimic nu pot a-mi prevesti
Când nu-nțelegu-ți lacrima-ți scăldată...
Nu, nu iubesc, nu-i nimenea să fi iubit
Și să voiesc a mea simțire
Să pot să-i dăruiesc spre viețuire...
Mă știu: sunt doar un porc și-un nesimțit...
De asta-ți scriu acum rândurile-astea
Ca în sfârșit măcar odat să recunosc
Că nu-s nimic mai mult decât un prost
Și ți-am vrut numai leșul sus pe o stea...
Mânca-mi-ar moartea celulele de vii
De-ar fi așa cum mai scriu unii că-i: sfârșitul!
Și scrum mă facă: să-mi găsesc mormântul
De veci în ochii tăi albaștri-verzi-căprui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...