...(Nu voi să fiu aspru...)

Nu voi să fiu aspru
dar adevărul e...
Precum îmi e iubirea,
precum ți-e slova
și cuvântul,
precum
ți-e dragostea
de Vluf
și Rapăn...
Aspru
nu voi să fiu...
Și-mi spânzur
gâtul
îngrădit
de nebunie
să mă-mblânzesc,
să-mi ostoiască
slova,
să nu-ți mai aștern
nori
pe frunte
și să-mi fii lumină
precum
mi-ai fost
și-mi ești...
Mă iartă...

...(Juratu-ți-am...)

Juratu-ți-am

cu sânge

și mânie

să mă răzbun

de va fi cazul

pe orice adiere

ce-ți va fi

potrivnică

și-ți va atinge

chipul

lăsând

răni...

Juratu-m-am

și îmi voi ține

juruința...

Răspunde-voi

numai

în fața ta

și-n fața

mea

și nimeni

nu ne va atinge

fără

să-și guste

mai apoi

deplin

Apocalipsul...

...(Permisul...)

Permisul

cel de necondus

e pat

pentru vreo două

slove...

Ești tu...

Nu-mi amintesc

ce-am formulat

în minte:

Ești tu

și tu

și tu

la infinit

dar numai

Tu

ai vrut

să te îmbraci

în nebunia-mi...

Ăsta îmi e cadoul

de azi

pentru că-mi dai

să gust,

să viețuiesc

din nemurirea

Ta...

....(Îți scriu pe copii xerox...)

Îți scriu pe copii xerox

cu patru puncte

de suspensii

de valve ventriculare

blocate în neexistență...

Plâng slovele

căci știu doar mâzgăli

și ce-mi imaginam

a scrie

nu mai e

sau e

dar încă nu

pe coală de hârtie...

Nemernic

sunt

și nebun

voi să fiu

când voi deschide

ochii

după somnul

nesfârșit.

...(De asta...)

De asta

nu am vrut a șede

la o masă

lăsând

din ghearele-mi

cerneală

să păteze iarăși rânduri...

crezut-am

că m-am vindecat

de boala asta

(apropo – uitat-am

de trei titluri

dar ți le feisbuchesc –

fii fără grijă)...

îmi curge-n sânge

depresia

slovei

și n-am mai vrut-o...

Chiar voiești?...

Pețedițta mea

N-am mai pus titlu

unei scrieri

de nici nu mai știu când...

Tu-mi ceri să scriu:

misiva mea e ultima

la kilometrul 33

(nu știu de-o fi și prima)...

Zâmbeai, înveșmântată-n sânge,

și huiduiai victorioasă

într-o piață...

Era frig...

Tu – ciuma roșie

curgând prin venele-mi secate

de neviețuire –

zâmbeai dăscălicesc

și eu te îngânam

dar sufletu-mi urla

cu tine

și cu cerneala

ce nu mai vrea a scrie

vreodată

eroi...

...(Ia,stai...)

Ia, stai,
să-mi amintesc,
de ce
te uiți
așa
urât
la mine...
Nu ți-ar sta
bine
c-un zâmbet
peren
în colțul
stâng
al buzei?
Dantura
nu-ți mai e:
ți-ai cariat-o,
Bulă,
dar
stai
să te-aranjez
la buză...
Un fel
de joker
dar
nu ai să fii
vreodată
căci
nu ai fost
nicicând!
Da, bă,
Smardoiule!

...(Mă uit...)

Mă uit
la tine,
lemn
fără
de vină
și-mi spun:
Hai!
Ce poate
să se-ntâmple?
Eu
ies
cu gâtu-ntreg
dar
tu
găsitu-ți-ai
mormântul
în întâlnirea
noastră
și frântă
ți-e ființa
căci
eu,
netrebnicul
ce nu există,
am hotărât
așa...

...(Hohote...)

Hohote
nebune...
Ce-mi pasă?
Mă doare
undeva
de viață!
S-a întâmplat
să fiu?
Atunci
sunt
numai
întâmplare.
Stai!
Mint!
Eu nu-s...
Doar
Tu
și
J...
De ce să-mi
pese?
De ce să plâng?
Nu-i niciodată
vina
mea,
așa-i?
Mă doare-n...
Pardon!
Nu doare
căci
eu
nu-s...

...(Sânge...)

Sânge...
Viață
și moarte
înveșmântate
în trandafirul
de pe rochia
ta
și în durerea
lui J...
Sânge
și nebunie
pierdută
în scrieri
și neputință...
Întrebări
fără
răspunsuri
și soluții
fără
probleme...
M-am înmuiat
în apă
rece
să tăinuiesc
tot sângele
ce-l am
pe mâini
scurgându-mi-se
printre
lacrimi
de neștire...

Doar
sânge...

...(Sunt un copil...)

Sunt un copil...

Da, recunoc că mi-s copil

când pas la pas

bătând

cărări de gânduri

te strâng de mână,

te iau în brațe

și sărutându-ți umărul

îți spun că

te iubesc...

Mi-s un copil

când mă gândesc

la tine

fiece clipă

și îți trimit mesaje

cu pupici

mărturisindu-ți

că mi-e dor de tine

și iar

și iar

îți scriu că te iubesc...

Sunt un copil

și gândul tău

mă face

să mă cuibăresc

în pat de vise

născând

în sufletu-mi

zâmbet și calm

cum n-a mai fost

de mult...

Te iubesc...

Mulțumesc...

...(Îmi spală...)

Îmi spală
lacrimi
fruntea
și părul
căci
mi-i plecat
capul
ca-ntotdeauna
sub
blândețea ta...
Te-ai dus
și tu
în loc
să plece
alții
și cei
puțini
răritu-s-au
cu încă
unul...
Te-ai dus
fără
de vorbă,
în liniște
și am uitat
de tine
până
azi...
Îmi iartă
nebunii
ce-mi spală
ochii...
Mă iartă,
rogu-te,
Părine,
cea
din urmă
oară...

Ziua a patra...

32
de depresie:
gânduri
încovoiate,
lacrimi
ce-așteptau
demult
să curgă,
obraji
pălmuiți
de alegeri...
Nu-i viață
ori moarte
precum
mă-ntreb
de multe
ori,
doar e,
doar sunt
și chiar de
zâmbetul
îmi vizitează
buzele
din ce în ce
mai rar
tot
dau
pân n-o mai
rămânea
nimic
și n-oi mai fi...
(oricum
fără de tine
nu-s...)

...Anak Su Namun...

...Anak Su Namun...

Bereșit bara Elohim...

De nu m-am născut prost?

De ce trebuie să știu atâtea?

De ce nu pot, în p*a mea, să fiu ignorant?

De ce trebuie să analizez totul?

De ce?...

Bereșit bara Elohim...

Să te întorci?

De ce și unde?

Doar pentru că nu mai ai

de ce să te agăți?...

Bereșit bara Elohim...

Gândea

visând la ce-și dorea:

atât de simplu -

un rătăcitor

și o chitară,

fără de drum,

fără de bani,

fără de griji...

Doar el și coardele

bătând drumuri,

răscolind cetăți

ascuns sub blana-i de lup

și cu săgețile-n teacă...

Prea multă trezie,

fără gust de-alcool moldovenesc...

Doar el...

Dar

ei nu mai trebuie să fie...

Abia atunci

jurământul pustiniciei

împlini-se-va

în necunoaștere

și neființă...

Prea treaz...

Prea obosit de existență...

Doar să rătăcească...

Nebun, smintit, șobolan, lup și centaur...

Bereșit bara Elohim...

Anak Su Namun

...(Cioburi de oglinzi...)

Cioburi de oglinzi,
cioburi de lacrimi,
teci zdrobite,
săbii ascuțite,
suflete rănite
și lumină-nsângerată...
Dorințe despărțite,
nebunii rătăcite,
ființe neființe,
potențe impotente
și acte fără acte...
Scripturi fără de slove,
Cuvinte fără sunet,
credințe fără crezuri
și zei fără de oameni...
Foc fără de flăcări,
Apă lipsită de elemente,
Decizii neîmplinite,
Promisiuni încălcate,
Jurăminte fără de altare,
Începuturi fără de naștere
și Sfârșit fără de moarte...

...(Atât de frig...)

Atât
de frig...
Înghețați
sunt
pereții
inimii
mele
scăldate
în lacrimi
de foc...
Cuvinte,
pașii
cosmogenezei
și un absconditus
ce nu l-am cunoscut
nicicând...
Încovoiat
mi-i trupul
și orice
mai adaugi
mi-atârnă
de suflet...
Tot
mai greu...
Chiar
îți dorești
să mă zdrobești?...
De-o faci,
du-o
pân la capăt...
Căci
altfel
mă voi ridica...
Ce zici?
Continuăm?...

...(Mi-acoperă...)

Mi-acoperă
toamna
trupul
cu frunze
ruginite
de-atâtea
universuri
trecute
peste
ele
și ochii-mi
se scaldă
în lacrimile
tale
fără
de existență
în ignoranța
de aur
a ceui
care iubește
orbește
fără
a se mai întreba
ce crede
lumea
norocită
cu-atâta
succes
nenorocindu-mi
cu voia mea
unicul
strop
de existență
ce ți l-aș mai putea
vreodată
așterne
la picioare...

...(Mă blastâm...)

Mă blastâm
pi graiu nieu moldoviniesc
s-îni chiarî sămânța,
stânga s-îni amorțascî,
driapta sî ni sî usuși,
inima sî crăpi-n mini,
sufletu-ni praf sî sî facî,
trupu-ni sî nu cunoascî dimiensîuni,
mintea-ni sî șii stârchitî,
ghiarili s-îni arzî,
ochii sî nu vazî,
uriechili sî nu auzî...
Mă blastâm
sî nu-ni dizlieji nimi blăstămu:
niși dumiezăi,
niși drași,
niși înjieri șî niși sfinț...
Cosmosu
nu mă primiascî,
haosu
sî sî disipiasc-în fața me,
galaxâi sî nu iegsâsti,
univiersurili sî nu șii.
Nimi sî nu mai înțălagî
și-oi mai zâși vriodatî
di-oi mai pute...
Nimi sî nu poatî șiti
și-oi mai scrii...
S-îni răbufniascî mațâli,
rărunchii sî urli-n mini
șî ficațâi
sî s-împrăștii-n pântieșili nieu...
Așă am zâs,
așă ari sî șii!!!

...(Rabdă...)

Rabdă inimă și tu
Că ți-ai pierdut sufletul,
Rabdă, bocește și taci
Că n-ai văzut destui draci...

Dumnezei și sfinți se-adună
Îngeri născocesc cunună
Și tu te-nvelești în humă...

Existența nu-i de tine
N-ai ce căuta în lume
Fi-r-ai tu de mărăcine...

Pașii umbră să nu-ți facă
Ce-ai făcut să se dezleagă
Dobitoc fără desagă...

Scrsul tău moară cu tine
Cântu-ți amuțească-n sine
Usca-ți-s-ar sângele-n vine...

De scândură să n-ai parte
Focul te-ocolească-n toate
Apa să sece în gloate...

Blestematu-te-ai murind
Binecuvântat trăind
Anatema fie-ți gând...

Rabdă cât o veșnicie
Să nu ai vreo pomenire
Agonizează-n neștire...

...(Orgoliul...)

Orgoliul
mi-e existență
și smerenia
sfârșenie
în infinit...
Zbătându-mă
între a fi
și a nu fi-ul
șeicspirian
mă-mpiedic
de imperativul
cateoric
kantian
și-l dau
dracu
pe treaba
că eu prefer....
Prefer
să te iubesc
și să te cert
stându-ți
în umbră
fără
ca tu
să înțelegi
de ce...
Căci
nu mai am
răbdare...
Iar
nerăbdarea
asta
nu-i cumva
semn
de neiubire
și narcisism?...
Mă iartă...

...(Eu nu știu...)

Eu
nu știu
ce-i zi,
ce-i noapte,
ce-i odihna...
Mi-s
doar
un răzvrătit
nebun
fără
de haos
ori de cosmos...
Un lup
făr`
de culoare,
cu colți
de-argint
ce nu îi folosește
decât
în propria-i
carne...
Dacă
vreodată
vreo
săgeată
s-o rătăci
în tine
adu-ți aminte
c-am înfipt
în mine
sute
până
să trag
fără
de vrere
ori
cu voință
ca tu
să-ncepi
cunoaște...
Ma iartă...

...(Cetățuia mea...)

Cetățuia
mea
are
doar
patru
camere
cu pereți
de sânge
învolburat
de mințile
lui
Cronos...
Chiar
dacă
nouă
râuri
de foc
o înconjoară
lăuntrul
este
înghețat
în întunecimea
cosmosului...
De-asta
nici
eu
nici
altcineva
nu poate
locui
aici
și-mi sunt
străin
rătăcitor
în propria-mi
ființă...

...(De veghe...)

De veghe,
lup
încrâncenat
în nebunie...
De veghe
an de an,
lună de lună,
zi de zi,
clipă de clipă...
De veghe
până
n-a mai rămâne
din inima-mi
nimic
iar puntea
va dpinui
pe veci
fără
a mai putea
vreodată
închide
poarta
existenței
visului
ascuns
în lacrima
ta...
De veghe...

...(De-ai fi...)

De-ai fi
otravă
aș bea
și ultimul
strop
din tine
și-așa,
în moartea
inexistenței,
orice
atom
din mine
ar fi
plin
de tine...
De-ai fi
aș fi
și eu
dar
pentru că
nu ești
nu voi
putea
nicicând
să ființez...
De-ai fi...

...(Privesc, o, Lună...)

Privesc, o, Lună, dalba-ți rază

Și mă gândesc că te-aș iubi

De-ar mai putea-n mine să arză

Focul cel vțnăt de a fi...

Mă mulțumesc în schimb c-un zâmbet,

Cu nemurirea de n-a fi

Ascunsă într-un simplu scâncet

Născut din patima de-a ști...

Și contemplându-ți pasul minții

Tresar văzând pe chipul tău

Ființând dumnezeu și sfinții

Căci dracul e numai al meu...

Retras îmi râde bucuria

Că tu mai ești și o să fii

Iubită precum ți-e menirea

Cum te-am văzut că poți iubi...

Să arză stele, arză soare,

Arză și hăul dintre noi!

Când nu va fi vreo depărtare

Tu m-ăi renaște pentru-apoi...

...(Și-atunci mi-am amintit...)

Și-atunci
mi-am amintit
că nu mai pot
iubi:
văzându-ți
chipul
luminat
de suflet,
cosițele
de păr
mângâiate-n
adierile
vântului
și ochii
tăi
ce-ascund
seninul
necuprins
de putreziciunea
clipei...
Mi-am amintit
și m-a durut
atât
de mult
că aș fi vrut
dar
nu mai pot...
Grijă
să ai
de tine
și-oi face-o
și eu
cât oi avea
putere,
cât
va mai fi
neexistența-mi...

...(În stânga...)

În stânga

e putere,

în dreapta - 

ascuțime,

în minte

ură, 

răzbunare,

iar în inimă

nimic:

nu cunoscui

vreodat

iubire

și când

fui

iubit

fost-am

orbit

de grija

ta...

În inimă

nu e nimic

și ce nu e

nu poți

umple

căci

ai ales

și am

ales...

Mi-i

dor de 

tine

fără

a ști

de ce..

Mi-i

dor

de 

Tine...

...(Privesc...)

Privesc
laboratoare
și zâmbete
din
misive
netrimise,
șterse
înainte
de vreme
dar
a căror
urmă
rămâne
de-a pururi...
M-aș
îneca
în tine,
nu că nu
o fac
deja,
dar ești
departe
iar
eu mi-s
aproape...
Stau
răpus
pe marginea
hăului
și mă uit
la ultimul
asfințit
prin
ochii
tăi...
Te iubesc...

...(Ajungem...)

Ajungem
să trecem
unul
pe lângă
altul
fără
a ne cunoaște,
străini
de gândurile
de-altă
dată
și de simțiri
respinse
în prietenii
fără
de capăt,
făr'
de viață...
Mi-e dor
de tine
și m-apropii
fără
de știință
căci
tu
nu vrei
cunoaște
astă
cale
iar
eu
plec...
Mi-e dor
de tine...

...(Mai pot...)

Mai pot
să scriu
doar
de pe drumuri
cu litere
tremurânde
și gânduri
întunecate
de orbirea
luminii...
Hău
e în dreapta,
prăpastie
în stânga,
haos
în față,
cosmos
în spate...
Mergând
mă-ntorc
și întorcându-mă
înaintez
spre
tine...
Cu doruri,
cu nedoruri,
cu lacrimi
și nelacrimi
ascunse
în neființarea
unui
zâmbet
ce-a răpit
un suflet...

...(Îți spusei...)

Îți spusei,

copilo,

că nu știu

decât

s-aștern

durere...

Nu m-ai crezut

și întristatu-ți-s-a

sufletul...

Acum

citește...

Citește-mi

ochii

ce mă ustură

de-atâtea 

lacrmi

fără 

a le putea

opri

izvorul

ce nu curge

când

aș voi...

Ai grijă

de tine,

mamă...

Ai grijă

de tine, 

tată...

Ai grijă

de tine,

copilo...

...(E-atât de devreme...)

E-atât de devreme
dar mult prea târziu...
E-acum
și totuși
niciodată...
Atâta
veșnicie
și efemer
se-ascunde-n
gândurile
tale
că nu mă mir
că vrând-nevrând
născut-ai
și în mine,
un nevolnic,
rază
de iubire...
Dar
am ucis-o
cum te-am ucis
pe tine
căci
verbul
meu
nu zămislește
ci stinge
moarte
de neexistență...
Ucisu-te-am
să nu mă pot
ierta...

...(Că îți pierduși...)

Că îți pierduși
încrederea
în mine
te cred
și-o știu
simțind-o
de multă
vreme-ncoace...
Singurătatea
mea-i
nebună
și nu voi
să pășească
nime-n
ea...
Dar
nu vreau
ca ființa-ți
să-și piardă
punct
fără de sens
de sprijin...
Mi-e
egoismu-atât
de mare
că las
să naști
durere
în depărtări
de vină
ce nu-ți aparțin
ci sunt
născute
doar
de mine...
Să ai
grijă
de tine...

...(Revin...)

Revin
ca-ntr-un
coșmar
cu-aceeași
întrebare:
mă vei putea
ierta
vreodată
că ți-am răpit
atâtea
clipe
și când
ți-am spus
am vrăjmuit
cuvântul
cu atâta
silă
de te-a îndepărtat
pe veci?...
Mă ierți?...
Știu...
Am scos,
poate,
toate
cuiele
dar
semnele
rămân
și dacă
Tu
nu vrei
să le mai vezi
eu
le mai simt...
Mai are rost
să schimb
acuma
întrebarea?...

...(Să te iubesc...)

Să te iubesc nu pot, iubito,
Să îți vorbesc nici asta nu am drept
Căci n-o să fiu atât de înțelept
Să-ți descifrez zâmbetul, preaslăvito...

Nu-i, nu-i nimic pe lume pe măsură-ți
Și nici din ce nu e nu poate-ajunge
Nicicând să nască fierbere în sânge
Și stingere de zori precum plăcură-ți

Să le dai zămislire pentru gânduri
Și slovele să aibă liniștire
Când sunt rostite fără de neștire
În șoaptele-ți senine ce le susuri...

Mă-nchin și n-o să pot în vremuri
Să îți aduc menitele jertifiri:
Nu pot nici nevăzutele oștiri
Să-ți facă-altar în care tu să tremuri...

Slove de noapte aștern în mutul cânt
Făr de-nțeles, nebune pe pământ...

...(Ferice...)

Ferice
de cel
ce ți-o merita
zâmbetul:
când
te văd
ridicându-te
purtând
haos
și cosmos
pe umeri
chiar
de-ntruparea
te dorește
târâtă
în adâncuri
văd
ca o tresărire,
cât
poate
sufletul
să-mi simtă,
cum
arde
și naște
iubirea
în tine...
Ferice
de cel
ce ți-o merita
zâmbetul...

...(A-nghețat iadul...)

A-nghețat iadul în pieptul meu, iubito,
Și spasme de-ntuneric se-ntorc înspre lumină,
Flori ca de gheață port în ochi, copilo,
Și inima-mi se zbate plină doar de vină...

Mi-s vinovat că ți-am trădat iubirea fără de știință
Crezând că te-ocrotesc de-al meu suspin
Dar ți-am brăzdat ființa-n tăcere inutilă
Și lacrimile-amare pline de pelin...

Acuma ești departe și eu nici nu mai sunt:
Fantoma celui ce te-a vrut iubi odinioară -
Să ierți, de vei putea vreodată, mortul pe pământ
Ce încă rătăcește coborând pe scară...

Tu te-ai îndrăgostit de lupi, de vulturi ce se-nalță
Către abis spre neguri de lumină:
Din Phoenix ce s-a stins în mine te revarsă
Și vezi ce-a mai rămas din mine, zână

Retrasă pe pământ fără de vreme:
Mai naște-mi clipa, rogu-te, o dată,
Învață-mă din nou să văd perene
Fără de timp gânduri ce-ți sunt casă...

Mă naște și mă stinge în a ta privire,
Mă odihnește-n palma ta, sărută-mi
Cu șoapta-ți blândă nevolnica-mi neștire,
Fii iarăși Tu oceanul de speranță-mi...

Cutremurat mi-e scrisul, plin de spaimă
Știind că pângărit-am a ta taină...

...(Aș da orice...)

Aș da orice
să-ți pot așterne
sărutări pe mâini
și să mă odihnesc
la pieptul tău...
N-ar fi nimic
prea mult:
nici inima-mi,
nici sufletu-mi,
nici existența
și nici măcar
toată oștirea
de spirite
divine
și drăcești...
Aș da orice,,,
De-ar fi să fii,
să vrei să vii
și să ne stingem
împreună
egourile
în raze de-asfințit...
De-ar fi
ar fi
ce nu a fost
nicicând
și n-are
să mai fie
vreodată...
Aș da
de-ar fi...

...(Dacă aș fi...)

Dacă aș fi...
Dacă aș fi
probabil
te-aș iubi,
dar nu știu...
Dacă m-aș stinge
în colțul
cel mai întunecat
al sufletului tău
aș învăța,
probabil,
ce-i lumina...
De-aș ști
cum să te fac
s-auzi
doinele mute
ale inimii mele
șoptite
de visele tale
ai înțelege
ori ba
și ai rămâne
ori te-ai îndepărta
precum
se-nalță dimineața
ceața
către ceruri
să le transmită
sărutările
pământului...
Dacă...
Dar nu...

...(Lacrimi mute...)

Lacrimi
mute
se cer
așternute
de coardele
chitarei
pe pereții
sufletului
scrijeliți
cu ghearele
mâinii
drepte...
Glasul
tău
și neputința
mea
de a-ți grăi
precum
odinioară...
Întrebări,
răspunsuri
și un singur
gând
ce te îndeamnă
pururea
să ai grijă
de tine...
De-aș fi
poate
m-aș reîndrăgosti
de tine
și te-aș iubi...
Dar,
cum
nu sunt,
înseamnă
că
nu te-am iubit
nicicând...

...(Mă iartă că te ascund...)

Mă iartă
că te ascund
ochilor
mei
ca nu cumva
să-ți tulbur
iarăși
liniștea...
Misive...
Mă-ntreb
din nou
de voi putea
vreodată
să îți învăluichipul
în fața
sufletului
și neuronilor
inimii
da
știu
că orice-aș
face
mi-am blestemat
ființa
să nu uite
în neființare...
Te iubesc:
îmi e cadoul
neprețuit
ce ți-l pot
oferi -
altar
pustiu
făcut
din mine -
și nu îți cer
nimic...

...(Nu uit...)

Nu uit...
N-am cum
să uit
ce mi-e adânc
sădit
în neuronii
inimii
care nu bate
în pieptul
meu
ci-n visele
rătăcite
fără
de clipă...
Nu pot,
nu vreau:
ar fi
să-mi consfințesc
neexistența
puterii
lui Lethe -
nu că n-am încercat
deja
dar
rugămintea
mea
și lacrimile-mi
ce i-au spălat
picioarele
nu au putut
să-i dea
nașterea
asta
asupră-mi...
Și-am renunțat...

...(Din nou...)

Din nou
singurătate
și bucurie
ce îmi e
tristețea
de demult
cu inima-mi
frântă,
răsfrântă
și-aruncată
în toate
colțurile
universului
ce strălucește
de neuronii
stinși
în neputință...
Din nou
mă zbat
nădăjduind
sfârșitul
începutului
și începutul
fără de
sfârșit:
clipa
eternă
a neexistenței
repaosului
odihnit
în degetele
plânse
pe coarde
de chitară...
Din nou...

...(Mi-i mută...)

Mi-i mută durerea,
mut sufletul,
mută inima,
mute lacrimile...
Mi-s fără
de cuvânt,
fără
de știre,
fără
de mine...
Rămasu-mi-a
doar
nebunia
singurătății -
mireasa
mea
de-a pururi -
și-atât...
Îmi plânge
slova
și cântul
mi-e greu
înecat
în neputința
amintirilor...
Trec
ani
dar
nu pot uita
seninul
ce șade
sub
o piatră
de mormânt...
Trec
dar
eu
nu...

...(Car...)

Car
precum
Atlas
durerile
lumii
pe cărări
închipuite
de suflet...
Lacrimi...
Atâtea
lacrimi
și durere
ce n-or fi
vreodată
șterse
de nimeni,
neînțelese
și nevrute...
Nu te ascunde...
Ieși
la lumină
și lasă
razele
de soare
să se reflecte
în ploaia
ce-ți curge
din inimă...
Nu te opri:
mângâie-le
și-ți vor spăla
obrajii
ca să poți
din nou
vedea...

...(Mă sting în reînvieri...)

Mă sting
în reînvierea
de fiece
clipă
când
îngerii
trădează
dumnezei
și dracii
mă mai țin
în viață
să mă duc
în iad...
Fantasme...
Atâta
câț
mi-e negrul
de sub
unghia
ce încă
mângâie
chitara
mi-e lumina...
De întuneric
nu mai zic
nimic...
Căci
nu-i
nici
una
și nici
alta
nu-i vina mea...
Mi-s
osândit
de crez...

...(Și-o să-i rămână...)

Și-o să-i rămână
amintirea
numai
pe paginile
blestemate
ale minții
mele...
Va fi citită
dar
rămâne-va
neîmțeleasă
de toți...
Doar
Tu
vei ști
voind
a nu mai afla
asta
și eu
cel ce
a zămislit
ce nici
nu trebuie
gândit
de ceilalți
căci
nu o pot
măcar
concepe...
Te iubesc
și nu poți
crede
că se-ntâmplă:
ai vrea
să fie
un coșmar
alungat
de zorii
dimineții
dar vei ști
pururi...

...(Titluri...)

Titluri...
Legături
de sânge...
Nebunie
și iubire
ce nu își află
locul
înfricoșându-te
și ascunzându-ți
irișii
în cotloanele
minții...
Slove
tremurate,
așternute
pe călătoriile
fără
rost
ale galaziilor
unui
univers
înecat
în palemele
mele...
De nu aș fi...
De ai putea
uita
vreodată...
De-ai înțelege
că simțământul
și trăirea
sunt
mai presus
de-orice
și că nu-i nimeni
să ne poată
opri...
De ai voi...
De m-ai ierta...

...(Unde ești?...)

Unde
ești?
Te plânge
caietul
și te caută
slovele
ca să înlături
asprimea
degetelor
ce le-ngână...
Unde?...
Îndrăgostitu-m-ai
de tine?...
Când?
Cum?
Asta e ființarea?...
Te-nșeli
ori mă înșel...
Nu mi-e decât
obișnuita-mi
neexistență
stivuită
în caroruri
umplute
de cerneală
albastră...
Unde
ești,
tăcerea
mea
șoptită?...

...(Visele mele...)

Visele mele
s-au urcat
într-un tren fantomă
și călătoresc
rătăcite
spre
nicăieri-ul
în care se afundă
fără tine...
Doruri nestăvilite
lovesc
garniturile
iar șinele
se-ascund
înfricoșate
din calea
gândurilor
mele...
Unde
ai dispărut?...
Lumina
albă
îmi țintuiește
ochii
și îmi rănește
retina
gândurilor...
Jinduiesc
după
liniștea
întunericului
ce nu se mai așterne
peste pleoapele-mi
obosite,
condamnate
să primească
razele
răsăritului
inexistenței...

...(Îndrăgostește-mă...)

Îndrăgostește-mă

de tine:

renască-mă

doar

gândul tău

și fiece bătaie

a inimii

tale

să pulseze-n

pieptul

meu...

Mângâie-mi

sufletul

cu cântul tău

șoptit

și ochii tăi

gingași

aștearnă-mi

numai

senin

pe pleoape...

Să-mi fie

dor

de tine

și de mine,

de noi,

de Unul

ce-am fi

de mi-ai frământa

ființa

mea

de lut

făcându-mă

după

asemănarea-ți...

Îndrăgostește-mă...

...(Tu crezi...)

Tu crezi
că nebunia
mea-i
cădere:
să vezi
prin ochii
mei
ce înălțare
către
universuri
nebănuite
degetele
mele
și n-ai să te mai
saturi
de-atâta
vis...
Coșmar
e pentru
frica
sădită
în ființă...
Să nu te temi...
Mă ia
de mână
și vino
să ne înălțăm
spre-abisuri
nepătrunse
de gândirea
nimănui...
Haide...

...(Călătorii...)

Călătorii,
lacrimi
de sânge
scurse
din ochiul
drept
și nebunie
revărsată
din ghearele
celei
drepte
pe coarde
de chitară...
Călătorii
și pași
rătăciți
pe pagini
caroiate
de suflet
și de inimă...
Străfunduri
în care
zborul
mi-i mai lin
decât
deasupra
munților
străjuiți
de lupul
alb...

...(Cerșetor...)

Cerșetor
de gânduri
și cuvinte,
de existențe
și neexistențe,
de Tine,
de ne-Tine,
de mine
și de vise,
de iubire...
Privește
fără
frică
în ochii
mei
și o să vezi
că răzvrătirea
și mânia-mi
învăluiesc
senin
de galaxie
pentru
tine...
Doar
pentru
tine:
ceilalți
să știe
că mai
sunt...
Doar
Tu...

...(Iar tu...)

Iar tu
nu ești
cum
nu-s
nici
eu
fără
de tine...
M-ascund
în propriile-mi
păcate
și temeri
de mine
însumi
ca nimeni
să nu-mi poată
vreodată
citi
sufletul
în ochii
tulburi
ca de drac
și-n rănile
ghearelor
mâinii
drepte...
Nu ești...
Nu sunt...
Te iubesc
fără
să fiu...
Grijă
să ai
de tine...

...(Mă îmbrățișez singur...)

Mă îmbrățișez singur...
De unul singur
mă afund
în neființă
și tot eu
mă scot
de păr
afară...
Mă iubesc
singur
și tot singur
mă urăsc...
Mă nasc
de unul singur
și la fel
mă sting
în fiecare
clipă...
De unul singur...
Fără
de ființă,
fără
de cuvânt,
fără
de zei,
fără
de oameni,
fără de
existențe
și neexistențe...
De unul
singur...
Singur...

...(Crepuscul...)

Crepusculul
neexistenței
se-ndreaptă
spre
tine
dar
zâmbetul
tău
topește
nebunia
ce zace
în slova-mi
prea rece
să te aștearnă
vreodată...
Crepuscul,
nebunie
și dor
de tine,
ascunsă-n
1k
fără
nume,
fără
gând...
Mă iartă
că nu știu
altfel
să-ți spui
ce-mi omoară
ființa
în străfunduri...
Mă iartă...
Că te sun
atât
de târziu
fără
de semn
de viață
de la strigoi...
Mă iartă...
Să-ți fie
ziua
bună
și noaptea
liniștită
fără
de amintirea
mea...
Grijă
să ai
de tine...

...(31...)

31 zile...
Bifat.
31 mărțișoare...
Bifat.
31 pumnale
înmulțit
cu infinitul
egal
moartea
inexistenței...
Bifat...
Pe dracu
bifat,
ce mama naibii
păzești
acolo?
Te-ai obișnuit
doar cu
„Bifat”?
Sunt
încă
chiar de nu
aș vrea
să fiu...
Ia mai gândește-te:
31 pumnale...
BIFAT!
Ești prost...
Serios...
Mai rău ca
Goagălu:
nici
nu-ncep
bine
că mă și
bifezi...
Să reluăm...
31...
BIFAAAAAAAAAAAAAAT!!!
Mda...

...(Lac...)

Lac...
Acorduri
de chitară...
Pescăruși...
Tu -
citind,
eu -
chinuindu-mă
să-mi vând
ființa
pe-o para
chioară...
Și-ai fi vrut...
Și aș fi vrut
și eu
citindu-ți
dorința...
Însă
ne-am depărtat,
nebuni
străini
ca mai nainte:
tu -
cu coardele
pe pagini,
eu -
cu slove
înșirate
pe grif...
Străino...

...(Ascund pescărușii...)

Ascund pescărușii în aripi lumină
Iar apele susură blând către lună
Când soarele-apune și umbre se-aștern
Pe unduire e un cântec etern...

Căci dorul îl macină fără măsură
Și sufletu-i moare în veche trăsură
Neputincioasă, bătrână-nchisoare
Lăsându-și pașii să curgă la vale...

Cu ceafa spre-apus privesc răsăritul
Scăldat în născare de asfințitul
Ce-l văd în oglinda apelor line
Ca gândul ce-ți spune s-ai grijă de tine...

Și cânt: mi-amorțesc în burice doar gânduri
Pe gură-mi ies vorbe, în ochi - numai fluturi...
Te văd iar aievea, mireasă străină,
Ascunsă de-a pururi în atâta lumină...

Te văd, dar nu ești, nu aici... ci departe...
În slovele scrise tăinute-ntr-o carte
În care ți-ai pus și glas și zâmbire
Și-ai dat un nebun spre-a avea viețuire...

Mi-ai dăruit clipa în loc de neștire
Ființa mi-ai pus pe cărări fără fire...
Mi-e dor de neantul ce nu-ți știa clipa
Căci daru-mi e blestem ce-ți naște ispita...

...(Uitată-i ideea...)

Uitată-i ideea ce naște cuvinte
Uitat este gândul ascuns în ruine
Uitarea se-așterne ca văluri pe minte
Și sminteala curge în stropi către mine...

Ești una, nu-s unul - sunt mulți după nume
Și străzile mele nu le-adună nimeni
Luptându-mă slovele tot dau târcoală
Te-ascultă, m-alungă tot dând năvală...

Căci în criptograme-ți ascunzi ființa
Cu 1k și-atâta îmi macini măruntă
Scrierea pusă de-a latul pe ușă
Și nu pot să intru că nu ți-e voința...

Se-aștern ploi pe mine, nisorile morții
Mă bucur: luatu-mi-s-a de vara vieții
Dar cum se apropie îmi sparge pereții
Și pune lăcate în marginea porții...

Îmi e dor de tine, iubire nebună,
Îmi e dor de mine și dorul sugrumă
Și cântec și slovă scursă în urmă,
Uitată și-oprită în veșnica urnă...

Sunt tot eu, nebunul ce pururi te cată
Cel cu retard răsărit deodată...
Sunt eu și nu-s cel pe care-l iubești:
Smintitul din mâna cui dar nu primești...

...(Opriți-vă...)

Opriți-vă!...
Opriți-vă,
la dracu să vă ia,
opriți-vă...
Până la urmă
nu s`teți voi
ci
eu
cel care
nu exist...
Opriți-vă...
Mi-e greu
tot scrumul
ce îl sting
în degete
uitându-vă
și amintindu-mi-vă,
Mi-e greu...
Grea-i
moartea
asta
de-orice
clipă
fără
de voi...
Opriți-vă...
Fărâme
de lumină
lăsa-t-am
în fiece
ființă
ce i-am șoptit:
„Grijă
să ai
de tine!”...
Opriți-vă...
Născut-am
prea mult
ce-i din voi
și-acum
mă stăpâniți
precum
demonii
Egiptului
stingând
iubirea?...
Opriți-vă...
Vă poruncesc
pentru
întâia
și
ultima
oară,
rogu-vă,
să vă opriți...

...(Născutu-m-ai...)

Născutu-m-ai
din nebunia
lașității
de-a nu voi
să-mi recunoști
ființa...

...(Năpăditu-s-au...)

Năpăditu-s-au temeri
nemernice
de când
rostitu-ți-am
numele
spre iubirea
de-a pururi...

...(Lăsatu-mi-ai...)

Lăsatu-mi-ai
numai un gând
să-l pot chema
când lacrimile-și cer arvuna...

...(Scrijelite...)

Scrijelite
ceruri
nu s-or mai lecui
din amintirea
ta...

...(Nimeni...)

Nimeni
nicicând
croi-va
vreodată
destinul ce refuzi
să  mi-l visezi...

...(Calm...)

Calm
rusnac
răsfrâng
din
sângele-ți
moldav...

...(Cresc...)

Cresc
aripi
ființând
strepezirea
totemului
înfipt
în
ființa-ți...

...(Născându-mă...)

Născându-mă din
neștiință
amorțitu-ți-am
colapsul
din Omegă
spre Alfă...

...(Încă...)

Încă
m-apropii de
tine mișcându-mi
neființa pe
undele de Lethe
înmiresmate
de-atâta durere...

...(Nu știu...)

Nu știu
de-i bine
să  caut
în lipsa-ți
nebunia-mi...
Nu știu...
Suntem
departe
dar
tu
ești
cu mine
fără
să știi,
fără
să vrei...
Ori
nu-i așa?...
Ești
unde?
Mi-s
nicăieri
și dor
mi-e
de tine...
Ai dispărut
deja
pe veci
fără
măcar
să-ți mai
sărut
odată
clipa?...

...(Se stinge-ncetișor...)

Se stinge-ncetișor creanga de aur
precum prelinge-apusul geana-nsângerată
ce-o port în suflet de când e visată
de tine... și-al tău zâmbet e tezaur...

Retrasu-m-am spre ape liniștite
îndoliate-n semne și simboluri:
mai știi vremea când îți vorbeam pe holuri?...
Duse mi-s toate: amintiri șoptite...

Cărat sunt fără de ființă,
înghesuit cu sufletu-mi în microbuze -
până și coardele chitarei sunt ursuze
căci umblu pe cărări fără știință...

Nu sunt, tu ești, născutu-m-ai devreme
să nu știu glasu-ți dulce să-ți dezleg
nici ochiul tău pribeag să-l înțeleg...
Învață-mă, de vrei, ori dă-mi blesteme...

Blatămă-mă, rogu-te, doar o clipă
să ființez, să nu mă-ntorc acum
de unde am venit fără de drum:
mă blastă-mă, dar lasă-mi ziua-n pripă...

Căci, dacă nu, m-oi pierde pe vecie
fără de șoapta-ți ce n-o să mă cheme,
fără de visu-ți... Rătăcit de vreme
nu voi mai fi nicicând ființă vie...

...(Misiva-ți prea blândă...)

Misiva-ți prea blândă îngână tăcere
Și zâmbet în liniște de mângâiere...
Răspunsu-mi nebun se aruncă-n neștire
Și-mprăștie lumii a sa rătăcire...

Când slova-ți se-așterne născând cuvinte
Mai dulce-i ca Verbul de dinainte,
Dar mâna-mi greoaie liniști dezbină
Punând întuneric unde fu lumină...

Și pasu-ți... Da, pasul tău lin ce sărută
Pământul și-nmoaie și gheață și stâncă...
Cărarea mi-i rece și întunecată
Căci neexistenței dezlegai lăcată...

Iar degetul tău ce timid se așează
Și mângâie suflete, of, Șeherezadă...
Când pumnu-mi trosnește fiori se avântă
Trimițând morții tot ce mai cuvântă...

Cosița-ți bălaie - adăpost pentru stele
Și mantie de pavăză luminii din ele...
Țepi scurți, veninoși mi-acoperă scalpul
Ucigând neuronii dintr-un cap în altul...

Chipul senin ce-l arăți către lume
Oferă căldură ce nu poate-apune...
Din ochii-mi săgeți peste zei se înalță
În murmur de spaimă scaldă bolta cerească...

Iubire ce ești făr de clipa ce-apune:
De ce-ai zămislit un nebun ce răpune?...

...(Mi-e sufletul greu...)

Mi-e sufletul
greu
de întârzieri
nebune
și de cuvinte
fără
rost...
Azi
te iubesc
dar
nu scriu
despre
tine
chiar
de m-ar mângâia
amintirea
zâmbetului
tău...
Azi
sunt
doar
eu,
egoistul
ce n-a știut
să stea
deoparte
de universul
altora,
tâmpitul
ce-a adus
de-a pururi
doar
dezbinare...

...(Ai câștigat...)

Ai câștigat
însă
pe mine
mă doare
prețul
ce-ai să-l guști
când
realiza-vei
că iubirea-mi
și grija-mi
îngropate
sunt
în neexistența-mi
și înapoi
nu s-or întoarce
căci
mi-e sătul
sufletul
de rană
și nu-mi vine
a crede
că mă sting
cu inima
ce urlă
și cu duhul
măcinat
în închisoarea
mută
a nebuniei
mele...
Mă iartă...

...(Te-aștern...)

Te-aștern ascunzându-te
pe pagini

întregi cum mi-e
obiceiul rătăcirii
în neființa-mi
jalnic
prăfuită...

Din nou
enigme,

iarăși tunete
și
nimeni
să-mi cetească slova inimii...

Te-ascund
căci jocurile
par să-mi liniștească
smintirea
spre-așezământ de
lacrimi și
lumină,
taina-ți prețuită...

...(Ascund...)

Ascund
din nou

gânduri
rătăcite
în infinitul
joc
al minții...

De vrei
să citești:

mă-ntreabă
căci altfel
nici Tu,
nici lumea

nu va cunoaște
rostul
timpului
nestins...

...(Jocuri...)

Jocuri
rătăcite și
necugetări
ascunse-n
sufletul
slovei ce te
cântă
de-a pururi...

...(Te scriu...)

Te scriu
mereu, de-o vreme,

și știu
că nu
iubirea-mi
viețuiește-n tine
însă
născându-mă

croiești
prin universuri
neastâmpărate jocuri,
Tu,
ființă
ascunsă-n
Alfă și Omegă...

...(Tăcere...)

Tăcere...
Sunete
mute
se odihnesc
fără
a-și mai dori
rostirea...
Slove
ruginite
se aștern
singure
croind
drum
lacrimilor
ce nu mai au
astâmpăr...
Coarde
surde,
răgușite
de-atâta
durere
și conștiință
nemiloasă
de sine...
Se-adună
toate
în buricele
degetelor
mele
alungând
alinarea
ce nu mi-o mai
doresc...
Tăcere...
Și
Tu
nu ești...

...(Nu rămân...)

Nu rămân
decât
lacrimi
și-o inimă
ce s-ar vrea
smulsă
din piept,
arsă
și aruncată-n
cele patru
vânturi
străbătute
de gândirea
nebună
a mâinii
ce mai scrie...
Câteva
slove
rătăcite
în van
și cuvinte
stinse
înainte
 de a se naște,
avortate
spre
a nu mai ucide
decât
neexistența-mi...
Iubire
ce rănește,
te rănește
și te tulbură,
Tu,
existență...

...(Am fost și sunt...)

Am fost
și sunt
atât
de orb
încât
nu mi-am dat
seama
că rostind
„Te iubesc!”
îți voi răni
și tulbura
ființa...
N-ai mai zâmbit
de-atâta
vreme
și-n orice-apropiere
îți citesc
spaimă-n
priviri...
Voindu-ți
libertatea
îți răpii
ființa
și nu am lacrimi
cât
să mă pot
căi
vreodată
pentru
asta...
Mă iartă,
rogu-te,
și mai zâmbește
măcar
o dată
uitându-mi
nebunia...

...(S-a odihnit chitara-mi...)

S-a odihnit
chitara-mi
în Herăstrău
dăscălind
degete
să-și aștearnă
trăire
pe coarde
de nebunie...
S-a odihnit
chiar
de voia
să-i cânte
soarelui
și ierbii
și miilor
de pescăruși
muți
de pe lac...
S-a odihnit
căci
două
suflete
se învățau
unul
pe altul...
Iar
eu,
ca prostul,
m-am dus
să le dau
lecții...
Ce dobitoc...

...(Și începu...)

Și începu
Potopul:
galazii
de lacrimi
revărsate
peste
un zâmbet
ce nu-l vor putea
vreodată
șterge
din amintire...
Sufletul
îl știe,
inima-l
cunoaște
și existența-i
proprie
nu va fi
stinsă
de neexistența-mi...
E moștenirea
ce mi-ai dăruit-o
când
m-ai renăscut
cu griji,
cu spaime-n
priviri
și cu iubire
în ființa-ți...
Mulțumesc...
Mă iartă...

...(Mi-e somn...)

Mi-e somn
și inima
mi-e obosită
dar
râu
neostoit
de slove
curge
căci
dulcea
lance
a iubirii
lovitu-m-a
fără
să știu
de unde
și fără
vina
ta...
L-aș căpăci
zdravăn
pe Cupidon
căci
a uitat
din nou,
năzbâtia
afurisită:
din mine
numai
izvor
de suferință
poate
să-ncerce
sufletul
ce gustă
din cupa
încrustată-n
aur
cu
„Te iubesc!...”...

...(Retrasu-m-am...)

Retrasu-m-am
pe patul
nebuniei
mele
doar
cu un pix,
foi
caroiate
și cu gândul
tău
întrupat
în misiva
timidității
slovelor
așternute
de surâsul
inimii
tale...
Zâmbesc...
Încă
zâmbesc
smintit
știind
că vine
vreme
de potop
de lacrimi
peste puțin...
Dar
nu acum:
în clipa
asta
ce nu vrea
să moară
eu
zâmbesc
păstrând
icoana
ta
pe buze...

...(Mistuit-am...)

Mistuit-am
cărțile
sufletului
tău
ce ai binevoit
să  mi le-așezi
nainte
cu-atâta
blândețe...
Le-am
mistuit
și neostoită-i
foamea
inimii
căutându-ți
pașii
dar
nu mai ești
iar
eu
m-am depărtat
din nou
închizându-mă
în stânca
ferecată
cu piatra
singurătății
așteptând:
poate
vreodată
vei mai voi
să mă mai smulgi
din somnul
veșnic
al neexistenței
mele...

...(Citesc...)

Citesc
nebun
pe fotoliul
gândurilor
tale
și-mi amintesc
și slove
și cuvinte
și zâmbet
feciorelnic
ce răspândești
chiar
cu tăcerea-ți...
Să nu te superi
de te mai scriu
ori te visez
privind
cu ochii
spre
depărtări
neostoite
de slavia
zidului
care
ne-a pus
alături
despărțindu-ne...
Să nu te superi...

...123...

123
21,22
213,214,215...
Căci
tot
ce ne rămâne
e doar
Creanga
De Aur
ca gaj
al inimii
tresărinde
în zâmbet
către
un suflet
rătăcitor...
Fără
întrebări,
fără
căutări,
fără
sensuri...
Surâsul
tău
și rătăcirea
mea...

...(Mă trezesc rușinat...)

Mă trezesc
rușinate
din visarea
ochilor
când
privirea-ți
mă scrutează
cu îngrijorare
și îmi dau seama
că
din nou
rămăsei
încremenit,
fără
de timp
ori
spațiu,
la auzul
vocii
tale
și-a pasului
tău
lin...
Mă trezesc
spre
adormirea-mi
veșnică
în întunericul
experienței
laborioase
de consiliere
a stafiilor
prin intermediul
spațiului
virtual...
Nu pleca...

...(Azi nu există...)

Azi
nu
există...
E doar
singurătatea
zâmbetului
șocat
de atâta
liniște
în ochiul
furtunii...
Gându-mi
mai
rostește
arar
câte
un
„...te iubesc...”
În schimb
îi deveni
mantră
de fiecare
clipă
„...ai grijă de tine...”
scăldat
în lacrimi
și rostire
șoptită
în suspinele
slovelor
transformate
în sunete
și înghițituri
în sec...
Ai grijă de tine...
Te iubesc...

...(Căutam...)

Căutam
un loc
de ședere
în trenul
alb-negru
al viselor
și deodată
tresării
crezând
că se așterne
naintea
ochilor
mei
culoarea
ființei
tale...
Mă înșelai...
Nu erai
Tu,
nu aveai
cum
să fii
acolo...
Mă înșelai
și așezându-mă
citii
din nou
în cartea
ce fu
lăcaș
misivei
tale...
Mă înșelai...

...(Te iubesc...)

Te iubesc...
Ți-o spun
ca un salut
al zorilor
de dimineață
și ca rămas-bun
rostit
de asfințit...
Ca sărutare,
îngrijorare,
bucurie
și tristețe,
toate
amestecate
în irișii mei
înecați
de despărțirea
ce n-o pot
grăi...
Te iubesc...
Și renăscut-ai
vise
străbune
în palmele
mele
pline
de negura
uitării
ce nu vine
niciodată...
Te iubesc
căci
mor
acum
ca Tu
să viețuiești
din nou
fără
de egosimul
meu...
Te iubesc...

...(Ieri am poruncit...)

Ieri
am poruncit
gândului
să stea
în loc,
mâinii
să nu mai aștearnă
slove
și inimii
să-și oprească
revărsarea
căci
ieri
am reușit
din nou
să te rănesc
iubindu-te
cu egoism...
Încerc...
Încerc
din răsputeri
să mă îndepărtez
de tine,
să mor
din nou,
să-mi viețuiesc
inexistența
pentru că
renăscându-mă
dezlănțuit-ai,
fără de
știință
ori voință,
infernul
ce-ți zdruncină
liniștea...
Ieri...

...(Rătăciri...)

Rătăciri
ascunse
în slove
citite
și recitite
până la
înfiorarea
atomilor
universului
cuprins
în șira
spinării...
Ți-am auzit
blândețea
glasului,
ți-am simțit
adierea
zâmbetului
dar și
durerea
lacrimii
ce curge-n
tine
de la începutul
conștiinței...
Rămân
pui
de român
învățat
să plângă
cu un ochi,
să râdă
cu celălalt,
iar irisului
cunoașterii
de sine
să-i lase
iubirea...

...(„3, 12, MERDE!”)

„Trois!
Douze!
MERDE!!!”
Și-ncepu
jocul
gândurilor
inimii
printre
atomii
de praf
ai Universului...
O fi
doar
unul
ori
mai
multe?
Nu știu...
E bine
că ești
și mulțumit
mi-s
că
Tu
născând
iubirea
mai
dai
speranță
omenirii...
Eu
mă retrag
zăcând
cu pașii
înapoi
pe cărări
rătăcite...

...(Mă iartă, copile...)

Mă iartă, copile, că sunt un tâmpit
Tu ești femeie, eu doar un scrântit
Pe când naști lumină, eu văd doar cruciș
De-atâta alcool, egoism pieziș...

Mă iartă: eu fug, tac, râd ca bufon -
Zâmbetu-ți cald clădește-unison...
Eu - mut, tu vorbești, eu - sterp, tu - zeiță,
Eu - muma pădurii iar tu -ființă...

Eu scrijelesc slove, tu - nemurire,
Eu zac înnoptând, tu naști omenire...
Eu sting luminare, tu-aprinzi galaxii...
Eu crap gându-n 4, tu faci doar să fii...

Eu doar tai cuvinte, tu compari idei,
Nimic nu-ți rezistă dacă chiar vrei...
Eu înghit mâzgă, tu visezi galaxii...
Eu sar în abisuri, tu zbori spre trezii...

Tu vezi numai râset, eu numai gunoi,
Fi-v-om de-a pururi eu, tu și nu noi...

...(Nervuri...)

Nervuri
se nasc
pe geamurile
sufletului
înghețat...
Mi-e frig...
Tu nu ești...
Eu nu
exist...
Cuvinte
ce se-așteaptă
rostite,
înspăimântate
cuvinte
ce te-or înfricoșa
și ți-or răni
privirea...
Mai bine
să știi...
Ori
nu?...
Să fie
iarăși
numai
egoismul
meu
ce glăsuiește
insultând
iubirea?...
M-am săturat...
M-am săturat
de mine
și mi-s sătul
să te tot
văd
și să zgârâi
cu ghearele
mâinii
drepte
zâmbetu-ți...