Se roagă călugării
închiși în chilie
și-nalță mătănii
spre cer de stihie...
Blestemându-și ceasul
unul se-nchină
cum strigă ocnașul
cu fața în tină...
Regretă o clipă
vorba smintită
când a spus „Da”
și-a fugit de ispită...
Slujește acuma
doar umbrelor serii;
nu știe lumina
din nopțile verii...
Deodată reneagă,
iese și fuge...
Doar umbra îi leagă
piciorul ce-l duce...
Auzi? Bate toaca!
RăspundețiȘtergereE ceas zăpuşit de chindie...
ceas mistic ce vrea rugăciune...
ies fraţii tăcuţi, din chilie...
în şir, cu picioarele goale,
cu frunte-aţintită-n ţărână,
cărându-şi praful pe poale,
se-ndreaptă spre slujba de seară...
o lacrimă parcă mai cade,
şi parcă se-aude-un suspin...
nu ştiu... fuse prea grea mâncarea...
sau poate... e ceasul divin...
I-aud cum se duc să prășească
RăspundețiȘtergerepăcatele strânse de noi:
s-or mai întoarce vreodată
de-acolo, de prin păpușoi?...