….scrisoare către mine însumi…

De ce nu te oprești? De ce, dacă simți că nu mai poți, târăști pas după pas ca un tâmpit? Oprește-te și mori aici, acum, fir-ai tu să fi… Cât o să mai faci umbră degeaba pământului?... Cât o să mai continui să-i mai rănești pe alții cu existența ta de tot rahatul? Cât vrei să mai vezi persoanele ce le iubești suferind din cauza ta și a egoismului tău? Cât?

Nu le-a ajuns?

Nu ți-a ajuns și ție? Ce mama dracu mai aștepți? Învierea de apoi? Crezi să o să-i poți vindeca pe toți? Nu poți. Nu te poți vindeca nici pe tine, darămite pe alții. Cuvântul tău nu are sens, nu are logică, nu are rost, nu are nici o relevanță…  Ei sunt fericiți, tâmpitule: tu nu ești și născocești și pentru ei nefericire… Oprește-te: acum odată pentru totdeauna pe trotuarul acesta rece și mori… Mori dracu odată și fă un bine omenirii: lipsește-i de o lichea… Mai du-te dracu: nu înțeleg pentru ce tot continui să te ridici și să mergi, nu înțeleg!!!!!! Cine dracu te crezi? Oprește-te, spre binele tău și al celor pe care-i iubești, te rog, oprește-te…

Nu mai pot nici eu, nu mai poți nici tu… dar te încăpățânezi să mergi mai departe și nu știu de ce… Știi că ești făcut praf, că nu mai ai nimic de pierdut, că nu a mai rămas nimic din tine și totuși te încăpățânezi să mergi înainte, să încerci să dai, ce dracu să mai dai? Nu mai ai nimic!!!

Boule! Ce dracu să mai dai când nici măcar tu nu mai exiști? Ce să dai? Înjurături? Alcool? Tutun? Ce să mai dai, handicapatu dracu? Ce??????????????

Oprește-te aici…

Am obosit amândoi…

Ne-am luptat amândoi unul cu altul și ești pe cale să câștigi: nu pot lăsa să se întâmple una ca asta… Ești prea slab: o știu și eu și o știi și tu dar ai reușit să mă obosești într-atât încât încep să îmi doresc să nu fi început lupta asta cu tine… Și ești atât de slab… Nu înțeleg… Și pun pariu că nici tu nu înțelegi de ce continui… Te rog, oprește-te ori mă omoară măcar pe mine dacă pe tine nu vrei că e clar că sinuciderea nu ți-a fost niciodată opțiune oricâte dorințe și tentative ai fi avut te încăpățânezi să trăiești… Nici Dumnezeul tău în care credeai nu a trăit până la adânci bătrâneți, dar tu te încăpățânezi să o faci…

Nu știu…

Ești cea mai ciudată, cea mai hâdă creatură ce am putut să o concep vreodată și cea mai încăpățânată și mai egoistă…

Oprește-te…

Am obosit să îți tot scriu, să tot urlu la tine, să-mi tot înfig pumnalul în inima ta…

Mă simt de parcă m-aș  lupta cu stafii: măcar pe alea le mai poți ucide cumva cumva, dar de imaginația și de ființa ta nu mă pot atinge: cum te lovesc, cum te ridici, secat de sânge de orice, dar te ridici ca bou și mergi mai departe…

Aș vrea să știu de ce…

Aș vrea să-mi spui de  ce…

De fapt, mi-ai spus-o de atâtea ori dar tot nu pot să înțeleg cum un singur nume te poate ucide și naște în același timp: ce mama dracu ai putut să născocești? Mie nu-mi stă dumnezeu în cale dar mă împiedic de hoitu tău… Ce dracu?????????

Serios?

Mori!!!!!

Oricum ți-o dorești de multă vreme!

Mori!!!!!!!!!!!!!

De ce nu mori?

De ce…

Răspuns:

Sunt de acord cu tine, în tot ce ai spus: ar trebui să mă opresc și vreau să mă opresc, să mor, să trec odată pragul că m-am săturat… O știm amândoi…

Nu am făcut nimic cu viața mea și toți au dreptate: nu-s bun de nimic, nu am nici o relevanță în sine ca ființă, peste tot pe unde am fost doar am distrus fără de voia mea și în loc să ajut am tăiat și ucis în carne vie… Le-am făcut cu știință și voință deplină amăgindu-mă că nu sunt eu cel ce înfăptuiește toate astea dar le-am dus la capăt… M-am îndrăgostit, am iubit și am ucis fiecare persoană în parte pe care am iubit-o vreodată… Le-am ucis pe fiecare încăpățânându-mă să le rămân prieten ca să le pot scoate ochii, să le pot pune pe jar de fiecare dată când apar ca o furtună și distrug totul fără ca nimeni să înțeleagă ce s-a întâmplat… Sunt un criminal în serie… Și-am început cu mine și cu tine: ne-am ucis pe amândoi și acum a rămas ce  e mai rău din noi – o stafie fără de viață și de moarte, o entitate ce nu există în timp și spațiu dar care se poate întrupa și poate ființa după bunu-i plac spre durerea celorlalți…

Da…

Aș vrea să mă opresc: mă ustură ochii de atâtea lacrimi ce le vărs și nu mai văd nimic în jur, asta când pot să plâng… Când nu… E jale… E jale oricum… merg, vorbesc, scriu, cânt cu capul plecat pentru că nu mai suport rușinea pe care o am în mine… Mi-e rușine de privirea fiecărei fete, a fiecărei femei pe care o întâlnesc și nu am curajul să mă uit în ochii ei… Mi-e rușine de mine însumi, de neputința mea, de existența mea… Mi-e rușine…Dar nu mai pot schimba nimic… Nu am putut niciodată și m-am amăgit… Cât am putut să mă amăgesc… Cât mi-am ros coatele citind și studiind numai ca să mă pot cunoaște mai bine și să-mi pot urî fiecare părticică din ființarea mea… Și-am reușit… Măcar asta am reușit: să-mi fie rușine de mine și să mă urăsc mai mult decât orice, ca să nu mai vorbesc de rănile și crimele de fiecare zi… Am reușit…

Vai de capu meu și de al celora cu care mai intru în contact…

Tare ar fi fost bine să nu fiu, să  nu mă fi cunoscut nimeni și să nu fi suferit nimeni din cauza mea…  Tare ar fi fost bine…

Nu știu… Nu știu de ce continui să merg chiar dacă plâng și nu mă mai doare că-mi văd oamenii suferința pentru că oricum își bagă picioarele în ea și nu le pasă de ea… Nu-mi mai pasă nici mie…  Doar o trăiesc și mă trăiesc atât cât pot și cât mi-o fi scris în frunte…

O trăiesc și mă trăiesc…

Îmi pare rău…

Mă iartă…

Nu te iert…