Se vaită cerul cu lacrimi abstracte
Și scaldă pământul cu gânduri deșarte
Sunt ud pân la piele de dor și de jale
Și sufletu-mi plânge târându-mă-n vale...
Mi-e dor și mi-e frică de „Nu”-uri știute
Ce-mpiedică pașii să zburde pe munte
Nici șoaptele morții nu-mi mai dau tihnă
Și-mpiedicat prin prăpăstii blestem o lumină...
Aștept, te aștept, mă aștept și pe mine
Și scutur văzduhul de lacrimi senine
Aștern, te aștern, mă aștern tot pe mine
Și nasc egoismul din vise senine...
Oftez, mâzgălesc numai stihuri și rime
Și-ngân descântecul ce-n viață mă ține...
Parodie mi-e viața și târgul cu mine
Nu știu cât mai ține: doar Timpul o știe...
Cine ești, cine sunt, cine suntem în lume
De-ar ști cineva m-aș vinde pe mine
Ca s-aflu odată și eu liniștire
Și să nu dezertez din a morții oștire...
Trădez, te trădez, înșel în neeștire
Și-ncerc să renasc cuprins de trezire...
Și scriu: ce? nici nu știu... Îți spun doar: copile...
Afundându-mă-n liniști de pală iubire...
Sătul sunt de toate, sătul sunt de mine
Dar nu știu cum dracu sătul nu-s de tine...
Stând în genunchi cer milostivire:
Retează Tu firul ce-n viață mă ține...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...