...(Plecăm...)

Plecăm
amândoi,
copile...
Tu abia aștepți...
Eu sunt
sătul
de bătut
drumuri...
Tu -
fără bagaj...
Eu... -
melc
cu casa-n
spinare
și cu amărăciunea
unei strămutări
făcută
cadou
de cei
ce s-au hrănit
cu-ncrederea mea
secătuindu-mă
de vlagă
și de demnitate...
Eu plec
spre neexistență...
(Oricum
n-am existat
nicicând -
de ce mă plâng?)
Tu -
spre-nvierea
perpetuă
ce-o porți
în zâmbetu-ți
ce naște
clipa...
E-atât
de grea
noaptea asta...
Atât
de-adâncă...
Atât
de rece...
Ai grijă de tine...

...(Ați reușit...)

Ați reușit...
Ați stins
și ultima
scânteie
ce mai ardea
în mine...
V-a fost
atât de greu
să îmi distrugeți
răzvrătirea
c-ați apelat
la-ncrederea
mea
oarbă...
N-ați fi putut
și-o știți prea bine
de n-aș fi
crezut
că-n fiecare
dintre
noi
mai pâlpâie
ceva...
Am obosit...
Să nu vă supărați
dacă
oi merge
să mă culc
pășind
prin cioburile
care
mi-au fost
vise...
Păcat...
Ninge
atât de fain...

...(Lumină afurisită...)

Lumină afurisită...
Știi numai
să-mi orbești
privirea
să nu mai pot
gândi
nimic
în afara ta...
Nefericirea-ți
stă
în clipele
ce-s numărate
până când
voi scăpa
din nou
din cușca ta...
Mă vrei de-a pururi:
eu te urăsc
fără de vreme
și n-o să ștergi
nicicând
ce e în mine...
Dacă tu
ești în timp,
Cronos
de mine
se ascunde,
așa că
judecă
de poți
mai bine
și nu mai încerca
să-mi rănești
mâna
fiindcă-nghițindu-mă
te-nghit
cu-ntunecimea
din care-ai
izvorât...

...(Alb caroiat...)

Alb caroiat...
Lumină împărțită
ce-ascunde
întunericul
ce-mi curge-n vene...
Păcat
că nu vedeți
nimic
din ceea ce se-ntâmplă:
pe fiecare micrometru
de monadă
sunt cruci
însângerate...
În fiecare
dală
a trotuarului
e-nchisă
o tăcere
ce nu vreți
s-o-nțelegeți...
Fugiți
de mine...
Fugiți
de-oglinda
ce o port
în frunte
căci vă arată
dezgustul
ce vă scaldă...
Fugiți...
Credeți-mă:
veți obosi
și nu veți mai avea
unde
să v-ascundeți
de voi...
Va fi
mult prea târziu
să încercați
să-nfăptuiți
ce ar fi trebuit
să vă intereseze...

...(Sunt un drac cu lentile...)

Sunt un drac cu lentile:
nu-mi știți
culoarea ochilor
și nu îi veți vedea nicicând...
În miez de noapte
ce-i în mijlocul zilei
un albastru spălăcit
arde
și strălucește
fără să cruțe nimic
și pe nimeni...
De asta
mă vedeți
numai în ceasurile
zilei
și-n primele ori ultimile
ale nopții...
Încă vă mai feresc
dar vine vremea
fără să v-aștepte
când ochii mei
demonici
vor arde fără încetare
judecând
ce n-ați făcut
dar trebuia înfăptuit...
Voi fi acolo
în fiecare clipă,
în fiece regret
cât de infim
veți fi având...
Voi fi judecătorul
vostru
dar nu veți ști
că, de fapt,
sunt doar un spectator neputincios
ce s-a-carnat
în bestie
ca să nu vă-ntâlniți
cu propria judecată...

...(Ciudat momentul...)

Ciudat
momentul
ăsta
născut
printre
atâtea
clipe
într-un
timp
ce nu există...
Ar trebui
să simt
fărâme
de explozii
în sufletu-mi
cufundat
în singurătate
dar nu văd
decât
liniște
și bucurie...
Să-mi spui
de ce
n-ai cum...
Nici eu nu știu
dar văd
cum
nașterea-mi
se-ntâmplă...

...(Fără tine nu exist...)

Fără tine
nu exist...
Ochii mei
nu văd,
urechile
nu aud,
inima
nu bate
și sufletul
nu-mi simte...
Degetele
nu știu
a scrie
și nici picioarele
a umbla...
De asta-ți cer
să mă înveți
să văd lumina
cu privirea ta,
s-aud Cuvântul
cu urechile tale,
să trăiesc iubirea
cu inima ta
și să simt
viețuirea
cu sufletul tău...
De nu,
mă voi târî
fără să știu
unde
și de ce
și nu voi fi eu
nicicând
de nu oi ști
cum să fiu Tu...
Nu vreau
să-mi fie
dor de tine
ci să fiu
dorul tău...
Nu voi nici
să te iubesc:
fă-mă iubirea Ta...

...(E liniște...)

E liniște...
Norii
îmi sărută
fruntea
picurând
lumină
în suflet
și irișii
se-ntreabă
de ce nu-i doare...
Îmbrac
ființa
în mantia
pașilor
și străbat
cântând
inexistența
clipei
de la un cap
la altul
lăsând
visul
să zboare
spre
locul
unde
naști
de-a pururi
nebunia-mi...
E liniște
și zâmbetul tău
se-odihnește-n
palma mea
ce-ascunde
acordurile
haosului
în care-nvârt
hora
slovelor
nicicând
amintite
pentru a fi
uitate...

...(Atâta dor...)

Atâta
dor
de clipe
și poftă
de vise
trezești
în mine
când
mergi
să împletești
gândul
și-odihna
că-nebunesc
știind
că somnul
mi te fură
lăsându-mă
singur
în fața
cuvintelor...
Mi-e dor de tine
tot timpul
și nu ți-o spun
dar știi
deja
și nu știu
de îți pasă
ori nu
dar nu contează...
Cât timp
vei răspândi
lumina
zâmbetului tău
s-or naște-n
mine
amintiri
deșarte
ce m-or ține
viu...
Nu mă iubi,
copile,
dar...
IUBEȘTE...

...(Pierdut...)

Pierdut...
Ce?...
Unde?...
Habar
nu am
dacă e timp
sau spațiu...
Greu
de crezut
că foaia
te poate-nghiți
și, totuși,
se întâmplă...
Atâta alb...
Prea multă
lumină...
Cuvintele
se scriu
nebune
ca niște viziuni
ce-mi conduc
mâna
fără a ști
de ce...
Nu pot vorbi...
Nici pașii
nu m-ascultă...
Cu șoapte
ce-aștern
liniște
învăț
din nou
a merge...
Unde ești?...

...(Că te iubesc...)

Că te iubesc
să-ți spun:
„de ce?”
nu am habar
și nici
nu vreau
să știu...
Îmi e de-ajuns
doar gândul
ce te ține
în amintirea mea
și zâmbetul
născut
din cântul
vocii tale...
Nu-mi trebuie
mai mult:
nu am nevoie
de cuvinte,
explicații
ori motive.
TU
ești
și-am spus
deja
prea mult...
Păcat
că visul meu
nu-i și al tău
și, totuși,
visul tău
mi-aduce
alinare
iar gândul tău
născut
în degetele-mi
mincinoase
mi-e cupă
de nectar...
Tu să nu bei
căci, altfel,
vei muri...

...(Nu mă-ntreba...)

Nu mă-ntreba,
copile,
de tac
pentru ce tac...
În mine
se repetă
povești
triunghiulare
și, ca de obicei,
sunt
punctul
care nu există
ca nu cumva
dintr-un singur
punct
să iasă două,
s-apară
și al treilea
și unul
să se șteargă
ca să rămână
iarăși
două
și-apoi
unul singur...
O să mă doară
nebunia
asta
dar o s-o fac
ca altădată
în tăcere
de dor
și zâmbet
că îți iubesc
iubirea...
Și or să vadă
toți
că nu m-ascund
și nu vor ști
nimic...
Nici tu...

...(Aș vrea să mă îmbăt...)

Aș vrea
să mă îmbăt
cu tine,
de tine,
pentru tine
și poate
măcar
atunci
aș reuși
să rătăcesc
pe cărările
gândurilor
tale
și să adorm
în visul tău
gustând
spre
mântuirea-mi
de mult
așteptată
din cupa
ființării
tale...
Dar vinul
tău
chiar
de-i făcut
și-așteaptă
izbăvirea
nu are
scris
în el
numele meu...
Încă
nu plec:
mai zăbovesc
puțin
iubind
ce nu-i al meu
și nu va fi
nicicând...

...(Sunt gol în fața ta, copile...)

Sunt gol în fața ta, copile...
Nu am nimic să-ți dăruiesc.
Nu sunt cuvinte să-ți pot spune
Și degetele-mi rătăcesc...

Flămând și trist, fără de suflet,
Un trup străin pun pe altar
Și ți-l jertfesc fără să cuget:
De gândul meu nu am habar...

În ochii mei nu stă privire:
e numai vidul omenesc...
Pășesc fără să am de știre.
A fi nu știu să contenesc.

Și ce sunt eu? Tu poți a spune
De ce-i aleanu-atât de-amar?
De ce-i atâta dor pe lume?
De ce nu pot să mă nasc iar?

Nu pot să-ți scriu nicicând cuvinte
Iar tu să nu le știi deja:
Învață-mă, te rog, a stinge
Ce arde-acum inima mea...

Știi... Sunt nebun fără de clipă
Și să visez: doar asta pot...
Iluzia ce mi-e ispită
O țin la piept ca un netot...

Din ce am scris aici nimica
Să nu citești. Iar de o faci
Să distrugi totul cu clipita
În care n-ai să poți să zaci...

Căci Cronos nu știe cuprinde
Zâmbetul tău cel făr de veac...
O, stinge-mă-n focul ce râde
Și naște-mă-n floare de mac...

...(Prea multă igrasie...)

Prea multă igrasie
e în mine...
Și știu de ce:
e prea-ntuneric
și prea multă
umezeală...
Și-atâta frig...
Brrr...
N-am pomenit
de viața mea...
Stai
să mă caut
să văd
pe-unde sunt...
Hm...
Aici nu...
Poate dincolo...
S-aprindă
dracu
cineva
lumina
că nu văd nic...
Aaa,
uite-aici
o mână
rezemată
de peretele
gândirii...
Se-aude
un tic-tac
sau mă înșel?...
Ia uite:
atriul stâng
mai luptă
cu o alveolă
pulmonară
pentru
supraviețuirea
unei clipe!
Ce drăguuuuuuuuuț!
MORI, DRACU!

...(E-aiurea să te-ascunzi de tine...)

E-aiurea să te-ascunzi de tine în fața tuturor
Să plângi când toți cred că ți-e bine cu rănile ce dor
Și-amarnică-i privirea care nu te-a văzut nicicând
Dar judecă ce ai în suflet toți câmpii străbătând...

Mă duc și eu: plec ca tot prostul privirea în pământ
Că viitorul nu-mi surâde și n-am trecut să-l cânt
Dospesc în degete nebune dorința cea dintâi
Și-ascult cum un repaos spune: „Bizar mai ești, să știi!”

Îmi fu și mie dor de mine de versul cel plăpând
Dar când în C.V. n-am ce pune mă culc și-aștept visând
Să plece dracu comuniștii, că, de, doar sunt român:
Oare n-ai vrea să-mi ascut dinții? Las p-alții: eu rămân!

Rămân... Rămân ca bou-n gară privind trenul plecând
Ascultând șina cum coboară, cuvinte explodând...
Dacă-nțelegi ce-am scris aicea cuvântul să-mi desfaci...
Iar când de voi o s-am nevoie chema-voi eu alți draci!...

...(Eu nu iubesc...)

Eu nu iubesc...
Nu am făcut-o
niciodată
căci
nu-s în stare
nici de mine
să am grijă...
Nu mă iubesc,
nu te urăsc
și totuși
egoismul
cel mai pur
se-așterne-n mine
scriind
aceste lucruri...
De fiecare dată
când ți-am scris
două cuvinte -
blestem
neputincios -
ți-am spus-o
să scap
de povara
ce-am sădit-o-n mine
visându-ți
nemurirea
născându-mă-n
iluzii...
Eu nu iubesc...
Nu am iubit
pe nimeni,
nici măcar
pe mine...
De asta
chiar acum
îți interzic
să mai exiști
în gândul
și cuvântul meu...
Eu nu iubesc...
E doar fantasmă...

...(M-am blăstămat de-atâtea ori...)

M-am blăstămat
de-atâtea ori
și încă
nu e de ajuns...
Te rog,
blastămă Tu,
dacă exiști,
și știu că ești
pe-acolo
undeva
vărsând o lacrimă
în care-ți strângi
durerea
privind
netrebnicia mea...
Nu o să te urăsc,
din contră,
te-oi iubi mai mult
și încă și mai mult
ți-oi mulțumi...
Căderea asta
a mea
nu-î  încă
atât de mare
precum ar trebui
căci încă
nu-i născută
clipa hăului
ce-o să mă-nghită...
Blastămă,
Tată,
și voi risipi
murirea...

...(Dacă te-aș fi iubit...)

Dacă te-aș fi iubit
nu mi-aș fi plâns
atâta
de milă...
Dar cum mă vait
ca o babă
ce-și plânge zilele
ce-or să mai vină
în bocete
moștenite
din răstimpuri
înseamnă că
nu te iubesc
deloc
și pot să te dau dracu
oricând vreau...
Aaa...
Îmi cer scuze...
Ba nu-mi cer!
Ăsta sunt eu
și-mi pasă
prea puțin de tine
ca să mai pierd
vreo noapte
nedormită...
O să fii bine,
fii fără grijă!
Și eu voi fi
din nou
pământ,
lua-m-ar dracu
că nici ăla
nu mă vrea...

...(Eu te iubeam...)

Eu te iubeam ca un nebun
și nu știai...
Citeam în fața tuturor
cuvinte scrise
numai pentru tine:
habar n-aveai
că lumea mea
s-a-mpleticit în pasul tău...
Strigam
în gura mare
și toți râdeau - râdeai și tu -
crezând că e o glumă...
Te iubeam...
Te-mbrățișam și-ți căutam
privirea
și împleteam atâtea vise
în zadar...
Tu ai plecat...
Te-ai dus la studii...
Te-ai măritat
și ai născut copiii altuia
și te iubeam
și-atunci...
Și am văzut
cum viața se scurgea din tine
pe paturi de spital:
ți-am sărutat fruntea
și mâna
și te-am rugat să pleci
de-aici
căci suferința-ți nu mai avea rost...
Și nu știai...
Nu știi și nici acum
nu îndrăznesc
să-ți spun
că te-am iubit
și te iubesc
și te-oi iubi de-a pururi...

...(Ciudat...)

Ciudat
cum merge
universul
ăsta
și cum
se-ncrucișează
drumurile
lumilor
viitoare,
prezente
și trecute
fără
nici o
noimă
născând
iluzii
de clipe...
Așa
ne întâlnirăm
noi
și tu
nu știi
că orice
depărtare
sădește
dor
în mine
și n-o să pot
să-ți spun
vreodată
asta...
Privindu-te
în ochi
o să-ți șoptesc
să ai
grijă de
tine
și poate
vei citi
și mă vei înțelege
când
depărtându-mă
de tine
nu-ți caut
decât
fericirea...

...(Dă-mi un motiv...)

Dă-mi
un motiv,
copile,
tu,
cea
ce nu mă știi
decât
din rarele
vedenii
născute
de-ntâlnirea
lumilor,
doar
un motiv,
mie,
nebunului
ce-a fost
și fi-va
pururi
în umbra ta,
să nu-ți spun
două vorbe...
Dă-mi
un motiv
să nu-ți șoptesc
ce-mi plânge
inima
și ce-mi dorește
sufletul
neostoit
de când
sărutul
buzelor
s-a așternut
în palma ta...
Dă-mi
un motiv
ca să nu strig
din toți rărunchii:
„TE IUBESC!...”

...(Mi-am oblojit...)

Mi-am oblojit

degetele-n

șoapta

chitarei

(îmi fu dat

existenței

s-aud cuvântul

bun...)

și n-am uitat

de stâncile

în care

ADN-ul

mi-a murit

fără de vreme...

Mă-ntorc

și mă ridic

neînțeles - 

visam odată

la asta

dar e doar

înșelăciune - 

cătând

să capăt

sensul

celui făr' de timp

căci

asta sunt:

o existență

vândută

tuturor

pe porții

de Nimic...

Sper

că ați fost

satisfăcuți

măcar

o clipă

din neștirea

voastră...

...(Am continuat...)

Am continuat

procesul

de a mă minți

și ți-am promis

prezența

peste o absență

jurată

de demult...

N-o să mai fie...

Acel

„NU”

rostit

și scris

în vremuri

ce-ai vrut

să le uiți

a renăscut

și nu mai ai

nici o putere

ori vreun

drept

lăsat de mine

să-l înlături...

În clipele

când

tu credeai

că viețuiești

deplin

eu mă stingeam

fără motiv

doar

pentru că-mi cerusei

existența

și eu ți-am dat-o

ca să mă trezesc

într-un 

coșmar

în care îmi repeți

continuu:

„Tu nu trăiești - 

te chinui...”

S-o crezi tu.

Atâta timp

cât mă mai pot

târî

viețuiesc

clipa

ce-ai răpit-o...

Dispari!

...(Am mai rămas...)

Am mai rămas

ca un bețiv

pe marginea

promisiunii

înainte

să mă arunc

în ceea ce numești tu

deznădejde...

Puțin îmi pasă...

E-a mea

așa întunecată

cum e

și nenorocirea ei

o-adăpostesc

în coarda

ce îngână

etern

și haos...

De tu vezi

întuneric

cu ochii tăi

de carne

și ți-e frică

să îi spui pe nume

eu mă-nconjur

doar cu lumina

ce n-o s-o simți vreodată...

E-acolo

în colțul

dinspre ușă

așteptând

să plece

căci știe

că nu-i locul său

deasupra

unui coș

plin de gunoaie...

...(Cine să fiu...)

Cine să fiu

dacă

nu unul

care-adună

între gheare

întuneric

și-l frământă

în horele

dracilor

speriați

de pașii mei?...

Cine altul?...

Văzut-ai 

tu

vreun 

Dumnezeu

sau înger,

ori vreun demon

să-și ridice

ochii

spre nebunia mea?...

Nicicând

nu o să fie

asta...

Se-ascund

înfricoșați

crezând

că ce au plămădit

o să-i ucidă,

dar uită...

Uită

că ei nu-s

decât închipuirea

ce-o zdrobesc

strigându-ți:

„NU!”...

...(Te-ai stins...)

Te-ai stins

în fiecare 

clipă

și te-am hrănit

din nou

pe paturi 

albe,

zăbrelite

ca să nu uiți

ce ești

și ce poți fi...

De-aici

dispar

din nou

căci locul meu

e doar

în umbra

vocii tale

și nu în cântul

cristalin

al vocii

ce-ți zâmbește...

Eu sunt

numai

un grănicer

și locul meu

nu-i lângă tine...

E-aici

unde se-ngână

lumile-ntre ele

chinuindu-ți

lacrima

și visul...

Te du

de-acum

căci lanțul

nu mai este...

...(Urăsc...)

Urăsc

pe pagini

caroiate

și goale

de atât preaplin...

Urăsc

tăind

și săgetând

în fiecare pas

și-n orice

literă

fără de loc

intenții

ce n-ar trebui

să mai existe

dar care

se nasc

vremelnic

și continuu

în orbirea

neștiinței...

Voiam

să scriu

cu totul altceva

dar ce-am sădit

și ce-am promis

nu mai cunoaște

granițe:

aflați 

acum

de ce-ul

și de unde-le

ce-l căutați

scrutându-mi

gândurile

ce nu au fost

să fie...

...(Parazit...)

Parazit
hrănit
cu existențe,
ce știe doar
s-absoarbă
energia
celor din jur
fără a dărui,
numai
ca să o mistuie
în van
pe când
neexistența sa
nici crește
nici descrește:
rămâne
aceeași
întunecime
tranșantă
cuibărită
la sânul
iubirii...
Nai cunoscut
nicicând
așa ceva
pentru că
nu m-ai cunoscut
și nici
nu o să-mi știi
vreodată
neființa...

...(Și taci...)

Și taci
din nou
cum ai tăcut
de-atâtea ori...
Te-ascunzi
în neștiutul
stih
înveșmântat
de dor
și nu vrei
ca să mai zămislești
cuvinte...
Că am greșit
sau nu
nimeni
nu poate spune
dar existențele
ne-ngână
îngrozite
de drumul
ce-l așterni
nainte-ți...
Pășește
fără frică...
Doar tu,
copile,
poți să te naști
din întinarea
ce ți-o-nchină
lumea...
Visează,
iubito,
liniștea
dintâi...

...(Drumuri...)

Drumuri,
alegeri
și pași
zdrobiți
de cale
se-aștern
în palma ta
și caută
alinare...
Nu vrei
să suferi?...
Hm...
Ciudat...
Deodată,
făr să vrei
a ști
renunți
la nemurire
pentru
un strop
de ură...
Cine ești
tu,
copile?...
Când
te-ai pierdut?...
Nu plânge:
sunt
aici
mâncând
aceeași
pâine...
Nu vrei
s-o împărțim?...

...(Iar ți-ai frânt aripile...)

Iar
ți-ai frânt
aripile,
copile,
și glasul
ți se-neacă
în durerea
nașterii
pentru
a cine știe
câta oară...
Te-aud
chiar dacă
nu te văd
și îți simt
lacrima
îngânând
șoapte
de liniște...
Ți-e greu
destinul...
Te-ai blestemat
de una singură
să naști
iubirea
tuturor
făr a putea
primi
vreodată
măcar
un strop
din ea...
O știu,
copile...

...(De ce să-mi judec...)

De ce
să-mi judec
propriile
căi
și să mă-ntorc
din drum
după atâția ani
de clipe
torturate-n
neștiința
ignoranței?
De ce
aș mai privi
din nou
în urmă
cu regret?...
Nu...
De oi întoarce
capul
voi fi făcând-o
ca să- mi amintesc
de mine
și de tine
și de gânduri
ce-au fost jertfite
pe-altar
de zeități
străine...
Nu voi să uit
dar nici
să mă înec
într-un trecut
ce nu mi-e
viitor...
Așteaptă-mă...
Gândește-mă
și voi veni...

...(N-am mai cântat...)

N-am mai cântat
demult
închipuiri
străine
și nu voi
a-mi dori
îmbrățișarea
sărutării
ce-i numai
fantasmă...
Când
îți zăresc
cosița
mângâiată
de adieri
de gânduri
se răscoală-n
mine
universuri
încă
necreate...
N-ai vrea
să le îngădui
o privire
să le naști
spre ființarea
fără de sfârșit?...
M-am amăgit
și n-o să afli
asta
niciodată...
Iartă
o nebunie
a unui smintit
cobzar
fără de coarde
și cuvinte...

...(Un univers străin...)

Un univers
străin,
o sferă
de perfecțiune
cu centrul
peste tot
însă
hrănită de
suspine...
Feresc
ființele
de întâlniri
nebune
rupând
bucăți
din mine,
cioplindu-mă
ca nu cumva
simțindu-mi
viețuirea
să le-ntinez
spre nemurire
ființarea
cu ce n-or putea
purta
vreodată...
Să nu m-aștepți,
copile...
Voi fi
acolo
dar tu să nu fii
pentru mine...

...(Trec...)

Trec
trupuri
pe lângă mine,
inexistențe
neînsuflețite
condamnate
să se dezintegreze
într-o
realitate
ce nu le aparține
de când
rămase
fără suflet,
fără inimă
s-au încăierat
cu Necuprinsul
cerând
o veșnicie
ce nu fusese
nicicând
participantă
la natura lor...
Trec ele,
trec și eu
și rătăcindu-mă
prin cimitir
de clipe
citesc
cruci
puse pe
numele
stihiilor
ce nu voiesc
a fi
dar
o să fie...

...(Mă gândesc...)

Mă gândesc
la ce-ar fi fost
de-am fi-mpletit
astăzi
gânduri
și vise
și-am fi legat
doruri
și lacrimi
ca să nu mai fie...
Mi-e dor de tine
și nu știu
dacă
clipa
s-ar fi oprit
pentru-amândoi
spre desfătarea
acelorași
priviri...
N-o să te uit
dar dacă e mai bine
să nu-ți amintești
atunci
liniștea ta
fie-mi și mie
mantie...
Să nu uiți
să visezi,
copile...
Te iubesc...

...(Sunt o plămădeală...)

Sunt o plămădeală
ciudată de tot:
ce resping alții
și gonesc
din ei
eu culeg
și semăn în degetele-mi
gânduri nebune
fără de chipuri,
stihii pe care
doar voi le puteți citi...
De ce?
Pentru că le-am îmblânzit
și tot odihnindu-le
în patul sufletului
au început
să-și amintească
unde s-au născut...
Acum poftiți să le luați...
Fiți fără frică:
nu mai mușcă,
dimpotrivă,
mă tem că vi s-au ascuțit
chiar vouă
colții
și urlând spre ceruri
și stele străvechi
luat-ați chipul
ce l-ați pângărit...
M-am răzgândit...
O să le țin în continuare
ca nu cumva
să le răniți...
Beți liniștiți
turbarea
ce credeți că vi-i
existență...

...(Răsare...)

Răsare
luna,
copile...
Aceeași
lună
care a drogat
atâtea
minți
și a sucit
atâtea
inimi...
Și-acum
răsare...
Mă privește
tâmp
și cheală
își urmează
cursul
arătându-mi
aceleași
cadavre
ascunse
în umbra ei...
Oase
de doruri
și cuvinte
ruginite..
Din asta
e făcută
luna...
De ce-aș mai crede-o?

..(Lacrimi blestemate...)

Lacrimi
blestemate
ce ard suflete
neștiutoare
au poposit
și pe la mine
cerând
adăpost
în izvor
de amar
și dor...
Nu pot
decât
să le ofer
un ciot de unghie
crescut
în suflet
ce-mi zgârie
retina
amintirilor
când
vreau
să închid
ochii
spre neodihnă
pentru
a nu știu
câta oară...
Lacrimi
blestemate
ce nu știu
să curgă
pe obraji
să spele
văluri
de întunecime
din priviri...

...(Trei ani jumate...)

Trei ani jumate sunt
de când
m-am sinucis
ultima oară
cu spinul
unui trandafir -
alfă și-omegă
a rozelor -
care s-a stins
în lacrimi
și îmbrățișări
de suflete
ce nu s-or întâlni
nicicând...
De-atunci
hălăduiesc
nebun
prin umbre
și creez
impresii
de existență
ca nu cumva
vreun dor
să îi cuprindă
pe cei ce nu-s
și nici pe mine -
cel ce sunt
fără de clipă...
Trei ani
de sinucideri
neîntrerupte...

...(Mi-e dor...)

Mi-e dor...

Nu știu dacă

de tine,

de mine

sau de orice altceva

dar

mi-e dor

și vreau să știi asta...

Ți-o spun așa

știind

că rândul

ce îl vei citi

vei crede

că nu-i pentru tine...

Însă

păstra-vei

într-un colț de suflet

amăgirea

că exiști

în gândul cuiva

așa cum ți-ai dorit

dintotdeauna

și nu sunt eu

în stare 

să mai judec

dacă e drept

sau nu

ca tu

să nu-mi spui 

niciodată

asta...

Mie-mi rămân

doar

depărtările

lașității

și mărturisirile

ce nu ai să le crezi

nicicând...

...(De-ai putea...)

De-ai putea
să vezi
stelele
prin ochii mei
m-ai poseda
fără de voia mea
și te-ai hrăni
cu lumina lor
și eu n-aș ști,
nu mi-aș da seama
până când
noapte de noapte
m-aș trezi
învelit
în azurul
Cosmosului
și ți-aș simți
dorința...
Și-atunci
aș zâmbi
și-aș bea
din cupa asta
blestemată
tot amarul
ca să-l transformi
în ambrozia
pe care ai răpit-o
din mâna
lui Cronos
făcând toți zeii
să-ți închine
nemurirea...

In memoriam...

motto:

Al morţii rece prag a-l trece... nu vă temeţi,

Căci din iubire sunteţi... şi spre iubire mergeţi!

Urcă, te rog, în luntrea lui Caron…

Dar nu peste Styx, ci pe râul de lacrimi

Din ochiul meu stins...

Urcă, te rog, în luntrea lui Caron…

Şi mergi până-n ceruri, în Eden,

Pe lacrima mea...

Mai lasă-mi ochiul secătuit de vlagă

Să verse lacrimi, râul să-l adape

Pentru luntrea ta...

Iar când neputinţa-mi plânsul va opri

Atunci să-i chemi pe alţii ca să plângă

Să se reverse marea...

Păstrează lumina şi crucea ta veşnic

Pe cer să lucească, să fie o stea

Pentru lumea cea rea...

*pentru toţi cei care au început călătoria în iubire...

..(Erai aici?...)

Erai aici?...
Am fost și eu...
Ca două stele
gemene
ce se atrag
și se resping
neîncetat
fără a se-ntâlni
vreodată
desfătându-se
una cu lumina
celeilalte...
Nu e nici cald,
nici frig,
nici clipa
nu există...
E doar
liniște...
Așa cum fu
și-atunci
'nainte de Cuvânt
sau de Big Bang
sau ce-o fi fost...
Nici nu contează...
Ești..
E doar prezentul
nostru
veșnic
îngemănat
de răsărituri
și de apusuri,
de lacrima
ce prelingându-se
pe litere
ascunde
universul...

...(E-atâta liniște în focul ce mă mistuie...)

E-atâta liniște
în focul
ce mă mistuie
unduind
literele
necunoscute
în stihuri
ce mă mângâie
cu amintirea
stihiilor
ce-mi însoțesc
pașii pe drum...
Zâmbete
viețuind
doar pe hârtie
mi se-aștern
pe buze
și ochii
mi se-afundă
coborând
în inima
altar
de jertfă
pentru tine...
Te-am așteptat
atât
și-acum
naști vise
în palmele
cuiburi
de cântece
necuprinse
de coarde
de chitară...
Cântă-mă...
Îngână-mă...
Visează-mă
fără să știi,
fără să vrei...

..(Cuvinte vechi...)

Cuvinte vechi...
Cuvinte nenăscute
vreodată
de buze străine
și de gânduri
nebune...
Cuvinte
ce doar tu le știi
mânui
și simți
în podul palmei
când
ascunzi sărutul
frunzelor
îmbătate
cu atâta lumină...
E bine aici...
E liniște în
visul tău
și n-aș pleca nicicând...
Ce faci?...
Nu te trezi...
Încă mi-e sete
de sufletul tău
și mi-e
c-o să mă sting
de-i vrea
să te răsfrângi
în timp...
Visează-mă,
iubire...

...(Noi încă ne iubim...)

Noi încă ne iubim
sub dud,
iubito,
în dansul himerelor
unduindu-se
sub cerul
ultimilor zile
de vară...
Și toamna-i aproape
nestinsă
în deget și vise
așternând
paradoxal
covor de cuvinte ruginii
coapte
în focul sângelui
și în liniștea apei...
Noi ne iubim
sub dud
cerând
eternitatea
clipei
ce nu știe să se ducă
și nici noi nu știm
că ne-nvelim
cu stihuri
născute în
nicovala lui Hefaistos...
Noi ne iubim
și n-o știi încă...

...(De când?...)

De când?...
De unde
până unde
au devenit
iubirea
și cel care-o trăiește
tentații?...
Scripturi...
Alegeri
neînțelese...
Frică...
Răstălmăciri...
Nu vreau
să mai aud
nicicând
de dumnezei,
draci,
îngeri,
rai
sau iad
de cel ce mi le spune
nu a trecut
pe-acolo...
Nu voi
să știu nimic...
Nu mai ascult,
nu văd,
n-aud...
Sunt
numai
un concept...
Conceptele
nu știu
greși,
așa-i?...

...(M-a părăsit rostirea...)

Astăzi
m-a părăsit
rostirea...
M-am rătăcit
printre
gândurile
unui suflet
mut
și nu vreau
să găsesc
vreo cale
fiindcă
pășesc
deja pe ea...
Spre locuri
neștiute
și ceruri
nebrăzdate
încă
de Cuvânt
zăbovesc
pașii mei
fără să vrea
odihnă...
Nu-i nici o grabă
dar nici timp
nu e...
Sunt prost...
Uitat-am
de neexistența
clipei...

...(Nu vreau să scriu...)

Nu vreau să scriu...
Nu știu cuvinte...
Ele se-aștern
nebune
pe hârtie
fără voia mea
legându-se
din linii
de hieroglife
criptate
în amprentele
de gânduri
și purpura
asfințitului
unui Univers
paralel
adăpostit
de piatra
de care vulturul
și-ascute
pliscul...
Șiruri
fără-de-minte,
cine vă cheamă?
De ce mă posedați
fără a-mi spune
ce sunteți
și ce vreți?...

...(Ieșit-au vârcolacii înspre lună...)

Ieșit-au vârcolacii înspre lună
Urlând și sfâșiind întunecimea
Cerând să fie lângă a lor zână
Fără ca nimeni să le vadă firea...

Hălăduiesc spre munți și dau năvală
Printre izvoarele a mii de gânduri
Cu ghearele gătite ca de gală
Să strălucească în nebune stihuri...

Și toți se tem: se-ascund în bezna neagră
Crezând că vine peste ei vreo ciumă
Sting candelabrul viselor cu ceară neagră
Învăluindu-se-n coșmar și vină...

Dar unul nu privește strălucirea
Ce pâlpâie în ochi de vârcolac
Să-i înțeleagă chinul și simțirea
Ce nu e nici de înger, nici de drac...

...(Vorbim, scriem...)

Vorbim,
scriem
ca niște
surzi
ce nu vor
să audă
de sufletele
altora...
Uităm
c-am vrut
îngemănarea
și ne depărtăm
voit
unul
de altul
sperând
că gratiile
noastre
ruginite
ne vor feri
să mai călcăm
vreodată
în cioburile
amintirilor...
Ne depărtăm,
iubito,
fără să știm
că ne apropiem
menirea...

...(Atâtea focuri...)

Atâtea
focuri
și altare,
atâția
cărbuni
mocnind
sub spuza
de Phoenix
lăcrimează
că-mi amintesc
de fiecare-n parte
când
a început
să mistuie
alchimic
gânduri,
doruri
și priviri
ce-aveau
să moară...
Iaca,
nu s-au dus:
așteaptă...
Te așteaptă...
Ne-așteaptă
pe-amândoi
s-aruncăm
vălul
din privire
și să topim
ființe
imperfecte
spre nașterea
de-a pururi...

...(Doamne, ce bine e...)

Doamne,
ce bine e!
Nu ți-aș mai da drumu
niciodată
și te-aș ține
în strânsoarea
asta
până aș albi
și-aș reuși
să-mi liniștesc
gândul
în privirea ta...
Dar...
Trebuie
să-ți dau drumul...
Probabil
nu ai face-o
ca să nu-mi vezi
întristarea
odată
despărțiți...
Ți-aș spune
însă
nu vreau
să te rănesc
din nou
cerând mai mult
decât poți,
vrei
să-mi dăruiești...
Dar dacă
e așa cum cred
atunci
de ce suntem
doar noi
acum
și-aici?...

...(Sunt cel care deschide...)

Sunt
cel care deschide
porțile:
nu știu
de vei păși
prin vreuna
dar ai grijă...
Nici nu știu
cine și când
le-nchide...
Însă
de una
prinde lăcat
găsi-voi
alta
să-ți deschid
spre
Nu-știu-unde,
Nu-știu-cum,
Nu-știu-cu-cine...
Încredere
să ai
în gândul
ce te naște
și-o să alegi
pe cale
ce ți se potrivește...
Cât despre mine:
n-am nevoie
să-mi deschid
vreun geam
sau ușă -
intrai
de multă vreme
și găsit-am
drumul...

...(Trecut-au vremurile...)

Trecut-au vremurile
când tocind tăiș de gânduri
te-ntâmpinam cu adevăruri
înveșmântate în blândețea
șoaptei
ce credeam că-i de
iubire...
N-ai ascultat nicicând
ce-am vrut să spun,
mai mult:
învăluit-ai totul
în tăcerea neștiinței
lăsându-mă
să mă cufund în
noaptea ce-o iubesc
atât de mult
c-un virtual
„Ai grijă de tine...”
Îl las acolo
și-mi descarc epistolele
înșiruite la uscat
de-atâtea lacrimi
și mint
spunându-ți adevărul
ce mă doare
dinainte să-l auzi...
Să iei aminte,
atâta rugăminte
mai pot înălța spre tine:
să iei aminte!

...(Mă-ntreb adesea...)

Mă-ntreb
adesea
când
înalț
o rugă
privind
vreun
chip
al Evei
de am știut
iubi
vreodată...
Atâtea
zâmbete
senine
și-atâtea
lacrimi
scurg
pelicula
existenței
iar eu
mă uit
cu chipul
împietrit
fără de timp
înfricoșând
metafizici
umblătoare
ce-și iau
zborul
plin de spaime
ca antidot
pentru
căutătura
mea...

...(N-am mai zburat...)

N-am mai zburat
de multă
vreme...
La adăpostul
nopții,
mângâiat
de lună,
cu aripi
senine
de gânduri
și vise
răstălmăcite
știam
să mă înalț
fără
să-mi fie
frică...
Azi noapte
am căzut...
N-am mai avut
încredere
și m-am prăbușit
zâmbind
știind
ce mă așteaptă...
Să fie
întuneric...

...(Picura când am ajuns...)

Picura
când am ajuns
la Victoriei...
Ca pat -
o bancă -
şi ca pătură -
cerul
liber
şi coroane
de copaci...
Ca să-mi alin
gândul
am izvorât
lacrimi
gândindu-mă
la tine -
cea care nu mă ştii -
şi totuşi
ultima
simţire
nu-i pentru
cine am iubit
ci pentru
cine mi-a gândit
fiinţa
necondiţionat...
"Ai grijă de
mama..."

...(Trec zile, clipe aiurite...)

Trec zile, clipe aiurite
răsfrânte în beţii de gânduri
plin de blesteme-n gând, cuvinte
mă-ndrept grăbit spre nouă râuri...

În drumul meu, cu picioroange,
veghează vechile păcate
rânjind cu chipuri pisăloage
la venele-mi de mult uscate...

Cuvânt răstălmăcit zămislesc
şi-mi cern pustiul ca făina
ca păsări negre să dospesc
din dorul de a mai cânta luna...

Nedumeriri, patimi şi chinuri
mai nasc încă în gheara dreaptă
şi-n cele stângi şoptesc urcuşuri
naintea văii ce m-aşteaptă...

...(Nu sunt nimic...)

Nu sunt
nimic...
N-am fost
nicicând
atât de conștient
de propria-mi
inexistență
ca acum
când
privind
negrul
de sub unghii
aștern
cu gând
însângerat
ce n-am știut
să văd
și să-nțeleg
vreodată...
Ai așteptat
și cine știe
câte altele
la fel
făcut-au
fără ca eu
să-mi dezrobesc
privirea
din durerea
ta
și-acum
mi-o spui
ca să-mi învăț
sentința...
Degeaba
te mai chinui:
o știam
deja...

...(Atâtea valuri...)

Atâtea
valuri
s-au răsfrânt
în mine
și te întreb
pe tine,
Mare,
de ce-mi primești
ființa
înlăuntrul tău?
De ce-mi hrănești
cenușa
amintirii
cu gust
de sare
și lumini
de lună?...
De ce nu mă îneci?...
De ce
nu vrei
să-nchei odată
jocul ăsta
iluzoriu
în care eu nu sunt
decât
închipuirea
paginii
care primește
rânduri
lungi
de nebunie
ca tratament
pentru
un rid
al existenței?...

...(De câte ori...)

De câte ori
am păcălit
cuvinte
să spună
ce nu am știut
vreodată?...
Crezând
că știu
ce-i clipa
nemuririi
m-am avântat
în Timp
șoptindu-ți:
„Te iubesc...”
dar
niciodată
întunericul
luminat
din degetele mele
n-a cunoscut
nenașterea
iubirii...
Și acum
vii
să-mi povestești
de vremuri
ce-s trecute
fără să poți
să schimbi
ceva
din ele...
Degeaba...
Eu nu trăiesc...
Nu sunt...
Și timpul
nu mă-nghite...

...(Așa-s eu: prost...)

Așa-s eu: prost - mă-ndrăgostesc de mituri
trăind în lumea viselor creez nimicuri
gândesc ceruri senine unde e furtună
gonind pe trotuare cred că plutesc spre lună

Așa-s eu: prost - și-mi nasc amar în palme
crezând că e cărbune-aprins, jertfă pe-altare
nimicesc slovele: din ele nasc cuvinte
prea mari și prea înalte căci mi-s fără de minte...

Așa-s eu: prost - împletesc lacrimi, strune
și mângâieri ce nu vor fi vreodată-n astă lume
nu pentru mine... poate pentru alții
ce nu se răzvrătesc negând creații...

Așa-s eu: prost - fără de dumnezeu, credință
fără speranță șoptită-n umilință...
astăzi mai plec doar capul ca străine
chipuri să nu te mai nască-n amintire...

...așa-s eu: prost...

...baladă nebună...

Furtună-n cer și pe pământ
Nori grei în suflet și în gând
Revarsă doruri fulgerând
Lacrimile-n humă născând

Trecut-au seculi de minciuni
Noroaie de păcate-adun
Chemat sunt de îngeri nebuni
Să nasc întunecimea-n mâini

Îngână ritmuri de coșmar
Nopți, zile scurse în zadar
Rămas-am fără pic de har
S-a stins și Sfântul din altar...

Mă zbat ca trestia cătând
Un loc să nu fiu rupt de vânt
Te-ascunzi și-n disperare plâng
În coarde mute deget frâng...

O, vino, știu și am habar
Că încă ești și-al meu calvar
Nu va sfârși cu un gropar:
Zorește-mă ca pe-un cobzar...

...(Am vrut sa te urăsc...)

Am vrut
să te urăsc
crezând
că vrei
să-mi iei
ce-a mai rămas
din mine
de când
te-am părăsit
dar am uitat
că numai
Tu
poți dărui
simțirea
nașterii
primite
în iubire...
Când
m-ai creat
voitu-m-ai
plin de lumină
dar
mie-mi place
umbra
și noaptea
întunecată
fără de pătruns...
Dar
ce știu eu?
Făcut-ai
totul
și mi-s blestemat
să caut
tot ce ai sădit
în gândul
meu...
Mulțam
că o iubești...

...(Aștept...)

Aștept

momentul

Judecății

de Apoi

când

tot ce-i suflet

revela-se-va

cu tot

ce-i bine

și ce-i rău

fără

rușine

și când

putea-voi

să-mi mărturisesc

păcatul

fără ca

ție

să îți fie teamă

pentru mine…

Dac-am făcut-o

înaintea-ți

fără

să-ți știu

ființa

motiv

mi-ai dat

când

ți-am atins

lumina

și-ai sădit

în mine

sămânță

de iubire…

A vrea

nu-i

a cunoaște

ci-a iubi…

...(Rugi...)

Rugi

ai născut

în mine

pentru

ce n-am

dar vrei

să-mi fie

împlinire…

De ce

te-am cunoscut?...

De ce

un tren

mi-aduse

agonie

și altul

făcutu-m-a

să gust

licoarea

nemuririi tale?...

Mă-ntreb

și eu,

gândești

și tu

momentul

sub semn

de îndoială…

Dar

el

există

nu doar

în mintea mea

ci și în realitatea

ce o naști

visându-mi

nebunia

scăldată-n

lacrimile

liniștii…

…Te iubesc…

...(Nu știi...)

Nu știi,

nu vrei

categorii

umane

stricte,

logice

și reci…

Te știi

și-ai cunoscut

iubire…

Ai ales-o…

Eu vreau

să o trăiesc

fără

să mă oblig

cu consacrarea

conștientă…

Mă pun

în fața ta

plecându-mi

capul,

nevăzându-mi

cerul

cu voința

frântă

în iubirea-ți…

Fă ce vrei

cu mine:

distruge-mă

cu focul tău

ca mai apoi

lacrima ta

să reînvie

cenușa

unui nebun

fără de dumnezeu…

...(Mi-am promis...)

Mi-am promis

scrieri

de rugăciune

și de îngeri…

Aștern

nebănuit

de clipe

efemere

născute-n

palma ta

și în misterul

zâmbetului

tău…

Interpretez

fără

s-ascult

precum mi-e

firea

și greu

îmi e cuvântul

fără consistență…

De ce

m-asculți,

răbdare

nesfârșită

și blândețe

înveșmântată

în iubire?...

De ce

mă ierți?...

Măcar

de m-ai certa…

...pentru tine...

Ți-aduci aminte primul sms, iubito?

Nu cred că îl mai am

Știu doar că nu l-ai înțeles

Și ți-am trimis un altul:

Să nu mă iei în seamă

Căci sunt doar un nebun…

Nutream de-atunci trăiri nebănuite

Și te voiam să-ți pun pe frunte

Cununa sărutărilor fierbinți:

Acum o știi, dar ești departe

Și noaptea e târzie –

Nopți cu ploi adânci…

Oftez scriind, gândind, visându-ți nemurirea…

Știi? Te-am visat alaltăieri

Nu știu nimic de tine

Depărtarea-i mare

Și recreez minunea ce mi-ai dăruit-o

Născută din fantasmă…

Te voi iubi, copilă a luminii

Și-o încerca în inimă dureri

Precum încerc și-acum

Spunând prezentul

Transformat în ieri…

Vreau să te cânt, iubito…

...Et in Arcadia ego (2)

M-am rEpezit

Ca omul care nu cunoaște Totul

Să cern dIn infinitul lumii

Nemurirea…

Când te-Am găsit

Am și stRigat

preCum un nou-născut

voind lA sânul tău

s-aDulmec

fIricelele de

hosA,

să mă dEzmierzi

acoperindu-mi Goliciunea

cu șOapta-ți dulce și amară…

...(Când plouă...)

Ce-mi place

când plouă...

Să simți atâtea

lacrimi

spălându-ți sufletul

cu bucuria

nașterii...

Atâta durere senină...

Și mirosul ud

al florilor

de mai...

Toate

mă-ndreaptă

spre Tine...

E-atât senin

în cuget

gândindu-mă

că într-un colț

de lume

același cer

revarsă pe obrajii tăi

cânt și lumină...

Pășește

fără frică

în visul meu

căci numai tu

ai cheia

spre ce-a mai rămas

din mine...

...Et in Arcadia ego...

Și Eu am

fosT

prIntre

străiNii

ce-Au văzut

ARcadia...

De fieCare

dAtă

cânD

pășeștI prin

Amintirea

mEa

striG:

Et egO!!!!

...(În seri...)

În seri

de Folk

zâmbesc

și mă gândesc

la tine...

Sunt

singur

printre oameni

dar totuși

ești aici

chiar

de departe...

Te-aștept,

iubire, 

printre

voci

răgușite

și fumuri

de țigară...

Te-aștept

căci știu

că o să revii

măcar

în visul

meu

și-o să mă liniștești

și o să-mi împlinești

trăirea...

Te iubesc...

Mai știi?...

O scriu

în cântece

de chitară

și zâmbesc,

femeie, 

Dumnezeu

ce-mi ești...

Te-aștept

ca să revii...

...(De-atâtea acrostihuri...)

De-atâtea

acrostihuri

nescrise

m-ai umplut,

copilo,

încât

degetele-mi

nu reușesc

să te aștearnă...

Atâtea

gânduri

și dorințe

ascunse

în zâmbetul 

tău

răsfrângi

în mine

că n-aș putea

nicicând

să dăruiesc

privirii

slova

care

să-ți cuprindă

ființarea...

Eu nu știu

adevărul

și ceilalți

nici atât...

Doar 

atâta

știu:

TU

EȘTI...

...(Amar de dor...)

Amar

de dor

necunoscut

răsfrâng

degetele-mi

așteptând

să îți mai mângâie

odată

obrajii

și gura mea

tânjește

să înmoaie

sărutarea

buzelor

în palma ta

fără

a se sătura

vreodată

de a te șopti...

Chiar

ești,

copile,

sau

mi te-am închipuit

din negurile

ce-mi dau

viață?...

Sărută-mi

ochii

și-ostoiește-mi

neputința

cu privirea-ți

nesfârșită...

Te-aștept,

drăguța mea...

...(Nu am răbdare...)

Nu am răbdare

cu Timpul

căci

mi te-a dăruit

târziu

voind

să mă transforme

în nimic

cât mai devreme...

Mi-aduc

aminte

de-o îmbrățișare,

de-un zâmbet

și de o privire

ce par

să fi trecut

de-atâta

vreme

îngropate

de șină

și tren

subteran...

Nu am răbdare

chiar de știu

că de va fi

să te mai strâng

măcar

odată-n brațe

va fi destul

și eu

putea-voi

să mă odihnesc

pe veci

la pieptul 

tău...

...(Mă-nvârt...)

Mă-nvârt 

în cerc

precum

un cărăbuș

prins

în capcană,

zbătându-mă 

între

gratiile

acelorași

granițe

iar

TU

rămâi

departe...

Dacă

mă îndoiesc

de tine

hrănesc

neîncrederea

ivită

și crescută-n 

mine...

Dar

TU

rămâi

aceeași:

eu 

sunt

cel care

se tot schimbă

în nebunii

neînțelese...

Mi-e dor

de tine...