...(Născutu-m-ai...)

Născutu-m-ai
din nebunia
lașității
de-a nu voi
să-mi recunoști
ființa...

...(Năpăditu-s-au...)

Năpăditu-s-au temeri
nemernice
de când
rostitu-ți-am
numele
spre iubirea
de-a pururi...

...(Lăsatu-mi-ai...)

Lăsatu-mi-ai
numai un gând
să-l pot chema
când lacrimile-și cer arvuna...

...(Scrijelite...)

Scrijelite
ceruri
nu s-or mai lecui
din amintirea
ta...

...(Nimeni...)

Nimeni
nicicând
croi-va
vreodată
destinul ce refuzi
să  mi-l visezi...

...(Calm...)

Calm
rusnac
răsfrâng
din
sângele-ți
moldav...

...(Cresc...)

Cresc
aripi
ființând
strepezirea
totemului
înfipt
în
ființa-ți...

...(Născându-mă...)

Născându-mă din
neștiință
amorțitu-ți-am
colapsul
din Omegă
spre Alfă...

...(Încă...)

Încă
m-apropii de
tine mișcându-mi
neființa pe
undele de Lethe
înmiresmate
de-atâta durere...

...(Nu știu...)

Nu știu
de-i bine
să  caut
în lipsa-ți
nebunia-mi...
Nu știu...
Suntem
departe
dar
tu
ești
cu mine
fără
să știi,
fără
să vrei...
Ori
nu-i așa?...
Ești
unde?
Mi-s
nicăieri
și dor
mi-e
de tine...
Ai dispărut
deja
pe veci
fără
măcar
să-ți mai
sărut
odată
clipa?...

...(Se stinge-ncetișor...)

Se stinge-ncetișor creanga de aur
precum prelinge-apusul geana-nsângerată
ce-o port în suflet de când e visată
de tine... și-al tău zâmbet e tezaur...

Retrasu-m-am spre ape liniștite
îndoliate-n semne și simboluri:
mai știi vremea când îți vorbeam pe holuri?...
Duse mi-s toate: amintiri șoptite...

Cărat sunt fără de ființă,
înghesuit cu sufletu-mi în microbuze -
până și coardele chitarei sunt ursuze
căci umblu pe cărări fără știință...

Nu sunt, tu ești, născutu-m-ai devreme
să nu știu glasu-ți dulce să-ți dezleg
nici ochiul tău pribeag să-l înțeleg...
Învață-mă, de vrei, ori dă-mi blesteme...

Blatămă-mă, rogu-te, doar o clipă
să ființez, să nu mă-ntorc acum
de unde am venit fără de drum:
mă blastă-mă, dar lasă-mi ziua-n pripă...

Căci, dacă nu, m-oi pierde pe vecie
fără de șoapta-ți ce n-o să mă cheme,
fără de visu-ți... Rătăcit de vreme
nu voi mai fi nicicând ființă vie...

...(Misiva-ți prea blândă...)

Misiva-ți prea blândă îngână tăcere
Și zâmbet în liniște de mângâiere...
Răspunsu-mi nebun se aruncă-n neștire
Și-mprăștie lumii a sa rătăcire...

Când slova-ți se-așterne născând cuvinte
Mai dulce-i ca Verbul de dinainte,
Dar mâna-mi greoaie liniști dezbină
Punând întuneric unde fu lumină...

Și pasu-ți... Da, pasul tău lin ce sărută
Pământul și-nmoaie și gheață și stâncă...
Cărarea mi-i rece și întunecată
Căci neexistenței dezlegai lăcată...

Iar degetul tău ce timid se așează
Și mângâie suflete, of, Șeherezadă...
Când pumnu-mi trosnește fiori se avântă
Trimițând morții tot ce mai cuvântă...

Cosița-ți bălaie - adăpost pentru stele
Și mantie de pavăză luminii din ele...
Țepi scurți, veninoși mi-acoperă scalpul
Ucigând neuronii dintr-un cap în altul...

Chipul senin ce-l arăți către lume
Oferă căldură ce nu poate-apune...
Din ochii-mi săgeți peste zei se înalță
În murmur de spaimă scaldă bolta cerească...

Iubire ce ești făr de clipa ce-apune:
De ce-ai zămislit un nebun ce răpune?...

...(Mi-e sufletul greu...)

Mi-e sufletul
greu
de întârzieri
nebune
și de cuvinte
fără
rost...
Azi
te iubesc
dar
nu scriu
despre
tine
chiar
de m-ar mângâia
amintirea
zâmbetului
tău...
Azi
sunt
doar
eu,
egoistul
ce n-a știut
să stea
deoparte
de universul
altora,
tâmpitul
ce-a adus
de-a pururi
doar
dezbinare...

...(Ai câștigat...)

Ai câștigat
însă
pe mine
mă doare
prețul
ce-ai să-l guști
când
realiza-vei
că iubirea-mi
și grija-mi
îngropate
sunt
în neexistența-mi
și înapoi
nu s-or întoarce
căci
mi-e sătul
sufletul
de rană
și nu-mi vine
a crede
că mă sting
cu inima
ce urlă
și cu duhul
măcinat
în închisoarea
mută
a nebuniei
mele...
Mă iartă...

...(Te-aștern...)

Te-aștern ascunzându-te
pe pagini

întregi cum mi-e
obiceiul rătăcirii
în neființa-mi
jalnic
prăfuită...

Din nou
enigme,

iarăși tunete
și
nimeni
să-mi cetească slova inimii...

Te-ascund
căci jocurile
par să-mi liniștească
smintirea
spre-așezământ de
lacrimi și
lumină,
taina-ți prețuită...

...(Ascund...)

Ascund
din nou

gânduri
rătăcite
în infinitul
joc
al minții...

De vrei
să citești:

mă-ntreabă
căci altfel
nici Tu,
nici lumea

nu va cunoaște
rostul
timpului
nestins...

...(Jocuri...)

Jocuri
rătăcite și
necugetări
ascunse-n
sufletul
slovei ce te
cântă
de-a pururi...

...(Te scriu...)

Te scriu
mereu, de-o vreme,

și știu
că nu
iubirea-mi
viețuiește-n tine
însă
născându-mă

croiești
prin universuri
neastâmpărate jocuri,
Tu,
ființă
ascunsă-n
Alfă și Omegă...

...(Tăcere...)

Tăcere...
Sunete
mute
se odihnesc
fără
a-și mai dori
rostirea...
Slove
ruginite
se aștern
singure
croind
drum
lacrimilor
ce nu mai au
astâmpăr...
Coarde
surde,
răgușite
de-atâta
durere
și conștiință
nemiloasă
de sine...
Se-adună
toate
în buricele
degetelor
mele
alungând
alinarea
ce nu mi-o mai
doresc...
Tăcere...
Și
Tu
nu ești...

...(Nu rămân...)

Nu rămân
decât
lacrimi
și-o inimă
ce s-ar vrea
smulsă
din piept,
arsă
și aruncată-n
cele patru
vânturi
străbătute
de gândirea
nebună
a mâinii
ce mai scrie...
Câteva
slove
rătăcite
în van
și cuvinte
stinse
înainte
 de a se naște,
avortate
spre
a nu mai ucide
decât
neexistența-mi...
Iubire
ce rănește,
te rănește
și te tulbură,
Tu,
existență...

...(Am fost și sunt...)

Am fost
și sunt
atât
de orb
încât
nu mi-am dat
seama
că rostind
„Te iubesc!”
îți voi răni
și tulbura
ființa...
N-ai mai zâmbit
de-atâta
vreme
și-n orice-apropiere
îți citesc
spaimă-n
priviri...
Voindu-ți
libertatea
îți răpii
ființa
și nu am lacrimi
cât
să mă pot
căi
vreodată
pentru
asta...
Mă iartă,
rogu-te,
și mai zâmbește
măcar
o dată
uitându-mi
nebunia...

...(S-a odihnit chitara-mi...)

S-a odihnit
chitara-mi
în Herăstrău
dăscălind
degete
să-și aștearnă
trăire
pe coarde
de nebunie...
S-a odihnit
chiar
de voia
să-i cânte
soarelui
și ierbii
și miilor
de pescăruși
muți
de pe lac...
S-a odihnit
căci
două
suflete
se învățau
unul
pe altul...
Iar
eu,
ca prostul,
m-am dus
să le dau
lecții...
Ce dobitoc...

...(Și începu...)

Și începu
Potopul:
galazii
de lacrimi
revărsate
peste
un zâmbet
ce nu-l vor putea
vreodată
șterge
din amintire...
Sufletul
îl știe,
inima-l
cunoaște
și existența-i
proprie
nu va fi
stinsă
de neexistența-mi...
E moștenirea
ce mi-ai dăruit-o
când
m-ai renăscut
cu griji,
cu spaime-n
priviri
și cu iubire
în ființa-ți...
Mulțumesc...
Mă iartă...

...(Mi-e somn...)

Mi-e somn
și inima
mi-e obosită
dar
râu
neostoit
de slove
curge
căci
dulcea
lance
a iubirii
lovitu-m-a
fără
să știu
de unde
și fără
vina
ta...
L-aș căpăci
zdravăn
pe Cupidon
căci
a uitat
din nou,
năzbâtia
afurisită:
din mine
numai
izvor
de suferință
poate
să-ncerce
sufletul
ce gustă
din cupa
încrustată-n
aur
cu
„Te iubesc!...”...

...(Retrasu-m-am...)

Retrasu-m-am
pe patul
nebuniei
mele
doar
cu un pix,
foi
caroiate
și cu gândul
tău
întrupat
în misiva
timidității
slovelor
așternute
de surâsul
inimii
tale...
Zâmbesc...
Încă
zâmbesc
smintit
știind
că vine
vreme
de potop
de lacrimi
peste puțin...
Dar
nu acum:
în clipa
asta
ce nu vrea
să moară
eu
zâmbesc
păstrând
icoana
ta
pe buze...

...(Mistuit-am...)

Mistuit-am
cărțile
sufletului
tău
ce ai binevoit
să  mi le-așezi
nainte
cu-atâta
blândețe...
Le-am
mistuit
și neostoită-i
foamea
inimii
căutându-ți
pașii
dar
nu mai ești
iar
eu
m-am depărtat
din nou
închizându-mă
în stânca
ferecată
cu piatra
singurătății
așteptând:
poate
vreodată
vei mai voi
să mă mai smulgi
din somnul
veșnic
al neexistenței
mele...

...(Citesc...)

Citesc
nebun
pe fotoliul
gândurilor
tale
și-mi amintesc
și slove
și cuvinte
și zâmbet
feciorelnic
ce răspândești
chiar
cu tăcerea-ți...
Să nu te superi
de te mai scriu
ori te visez
privind
cu ochii
spre
depărtări
neostoite
de slavia
zidului
care
ne-a pus
alături
despărțindu-ne...
Să nu te superi...

...123...

123
21,22
213,214,215...
Căci
tot
ce ne rămâne
e doar
Creanga
De Aur
ca gaj
al inimii
tresărinde
în zâmbet
către
un suflet
rătăcitor...
Fără
întrebări,
fără
căutări,
fără
sensuri...
Surâsul
tău
și rătăcirea
mea...

...(Mă trezesc rușinat...)

Mă trezesc
rușinate
din visarea
ochilor
când
privirea-ți
mă scrutează
cu îngrijorare
și îmi dau seama
că
din nou
rămăsei
încremenit,
fără
de timp
ori
spațiu,
la auzul
vocii
tale
și-a pasului
tău
lin...
Mă trezesc
spre
adormirea-mi
veșnică
în întunericul
experienței
laborioase
de consiliere
a stafiilor
prin intermediul
spațiului
virtual...
Nu pleca...

...(Azi nu există...)

Azi
nu
există...
E doar
singurătatea
zâmbetului
șocat
de atâta
liniște
în ochiul
furtunii...
Gându-mi
mai
rostește
arar
câte
un
„...te iubesc...”
În schimb
îi deveni
mantră
de fiecare
clipă
„...ai grijă de tine...”
scăldat
în lacrimi
și rostire
șoptită
în suspinele
slovelor
transformate
în sunete
și înghițituri
în sec...
Ai grijă de tine...
Te iubesc...

...(Căutam...)

Căutam
un loc
de ședere
în trenul
alb-negru
al viselor
și deodată
tresării
crezând
că se așterne
naintea
ochilor
mei
culoarea
ființei
tale...
Mă înșelai...
Nu erai
Tu,
nu aveai
cum
să fii
acolo...
Mă înșelai
și așezându-mă
citii
din nou
în cartea
ce fu
lăcaș
misivei
tale...
Mă înșelai...

...(Te iubesc...)

Te iubesc...
Ți-o spun
ca un salut
al zorilor
de dimineață
și ca rămas-bun
rostit
de asfințit...
Ca sărutare,
îngrijorare,
bucurie
și tristețe,
toate
amestecate
în irișii mei
înecați
de despărțirea
ce n-o pot
grăi...
Te iubesc...
Și renăscut-ai
vise
străbune
în palmele
mele
pline
de negura
uitării
ce nu vine
niciodată...
Te iubesc
căci
mor
acum
ca Tu
să viețuiești
din nou
fără
de egosimul
meu...
Te iubesc...

...(Ieri am poruncit...)

Ieri
am poruncit
gândului
să stea
în loc,
mâinii
să nu mai aștearnă
slove
și inimii
să-și oprească
revărsarea
căci
ieri
am reușit
din nou
să te rănesc
iubindu-te
cu egoism...
Încerc...
Încerc
din răsputeri
să mă îndepărtez
de tine,
să mor
din nou,
să-mi viețuiesc
inexistența
pentru că
renăscându-mă
dezlănțuit-ai,
fără de
știință
ori voință,
infernul
ce-ți zdruncină
liniștea...
Ieri...