Mistuit-am
cărțile
sufletului
tău
ce ai binevoit
să mi le-așezi
nainte
cu-atâta
blândețe...
Le-am
mistuit
și neostoită-i
foamea
inimii
căutându-ți
pașii
dar
nu mai ești
iar
eu
m-am depărtat
din nou
închizându-mă
în stânca
ferecată
cu piatra
singurătății
așteptând:
poate
vreodată
vei mai voi
să mă mai smulgi
din somnul
veșnic
al neexistenței
mele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...