Și începu
Potopul:
galazii
de lacrimi
revărsate
peste
un zâmbet
ce nu-l vor putea
vreodată
șterge
din amintire...
Sufletul
îl știe,
inima-l
cunoaște
și existența-i
proprie
nu va fi
stinsă
de neexistența-mi...
E moștenirea
ce mi-ai dăruit-o
când
m-ai renăscut
cu griji,
cu spaime-n
priviri
și cu iubire
în ființa-ți...
Mulțumesc...
Mă iartă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...