...(Rătăciri...)

Rătăciri
ascunse
în slove
citite
și recitite
până la
înfiorarea
atomilor
universului
cuprins
în șira
spinării...
Ți-am auzit
blândețea
glasului,
ți-am simțit
adierea
zâmbetului
dar și
durerea
lacrimii
ce curge-n
tine
de la începutul
conștiinței...
Rămân
pui
de român
învățat
să plângă
cu un ochi,
să râdă
cu celălalt,
iar irisului
cunoașterii
de sine
să-i lase
iubirea...

...(„3, 12, MERDE!”)

„Trois!
Douze!
MERDE!!!”
Și-ncepu
jocul
gândurilor
inimii
printre
atomii
de praf
ai Universului...
O fi
doar
unul
ori
mai
multe?
Nu știu...
E bine
că ești
și mulțumit
mi-s
că
Tu
născând
iubirea
mai
dai
speranță
omenirii...
Eu
mă retrag
zăcând
cu pașii
înapoi
pe cărări
rătăcite...

...(Mă iartă, copile...)

Mă iartă, copile, că sunt un tâmpit
Tu ești femeie, eu doar un scrântit
Pe când naști lumină, eu văd doar cruciș
De-atâta alcool, egoism pieziș...

Mă iartă: eu fug, tac, râd ca bufon -
Zâmbetu-ți cald clădește-unison...
Eu - mut, tu vorbești, eu - sterp, tu - zeiță,
Eu - muma pădurii iar tu -ființă...

Eu scrijelesc slove, tu - nemurire,
Eu zac înnoptând, tu naști omenire...
Eu sting luminare, tu-aprinzi galaxii...
Eu crap gându-n 4, tu faci doar să fii...

Eu doar tai cuvinte, tu compari idei,
Nimic nu-ți rezistă dacă chiar vrei...
Eu înghit mâzgă, tu visezi galaxii...
Eu sar în abisuri, tu zbori spre trezii...

Tu vezi numai râset, eu numai gunoi,
Fi-v-om de-a pururi eu, tu și nu noi...

...(Nervuri...)

Nervuri
se nasc
pe geamurile
sufletului
înghețat...
Mi-e frig...
Tu nu ești...
Eu nu
exist...
Cuvinte
ce se-așteaptă
rostite,
înspăimântate
cuvinte
ce te-or înfricoșa
și ți-or răni
privirea...
Mai bine
să știi...
Ori
nu?...
Să fie
iarăși
numai
egoismul
meu
ce glăsuiește
insultând
iubirea?...
M-am săturat...
M-am săturat
de mine
și mi-s sătul
să te tot
văd
și să zgârâi
cu ghearele
mâinii
drepte
zâmbetu-ți...

...(Aș mai vrea, mamă...)

Aș mai vrea,
mamă,
să mă legeni
și să-mi cânți
cu glasul tău
ce-alină universul...
Și-ai vrea și tu...
Dar nu mai sunt
copil...
În sânul tău
nu mă mai pot
întoarce,
durerea mea
nu vreau
s-o știi
c-ai suferit
destul
și încă o mai faci...
Nu vreau
să-mi vezi lacrimile
ce mă orbesc
ca să nu-ți frângi
iar și iar
inima-n mii de bucăți...
Mă iartă...
Mă iartă
că te sun
odată-n săptămână
și nu știu
ce să îți spun
să nu te doară...
Copilu-n care ți-ai pus
atâta speranță
nu mai există
și totuși,
eu sunt...
Te iubesc, mamă...
Mă iartă...

...(Aș vrea să pot...)

Aș vrea
să pot
să-mi beau
toate
amintirile,
tot
gândul
despre
tine,
toată
slova
ce ți se închină
și să nu mai știu
de mine...
Întunericul
nu mă mai
încape,
lumina
s-a ascuns
de mine,
nu-s dumnezei,
draci
nici
atât...
Rătăcitor
fără
de spațiu,
timp
și dimensiune
m-avânt
pe cărările
ce le-am născut
în tine
pentru
pieirea
mea...

...(Nu pot a scrie...)

Nu pot
a scrie...
Nu știu
de fu
vis
ori
fu
aievea...
Zâmbetul
tău
și
unduirea
inimii
în dansuri
cosmice
mă fac
să cred
că nu știu
cât sunt
de nebun
și câte-nchipuiri
îmi pot
creea...
Nu știu...
Mi-e frică
să  greșesc,
iar
de-o voi face
nu voi
să te rănesc...

...(Atâta foc...)

Atâta
foc
în întunericul
ființei
tale
ce pârjolește
orice
dorință,
orice
gând
atâta
cât
e înțeles...
De nu,
e ignoranța
scut
vremelnic
ce se topește
în adâncurile
existenței
jăratecului
născut
din
Phoenix...
E-atâta
foc,
iubito,
iar
eu
sunt
cel
ce vă verbalizează
cu neexistența-mi
beția
nebuniei
voastre...
Mă bucur...
Nu o să mă-ntreceți...

...(Toți oamenii...)

Toți
oamenii
văd
pietrele
dar
NIMENI
nu se întreabă
câtă
durere
e-n sufletul lor...
Mai mult:
le înjurăm
pe zi ce trece
alergând
spre
neființarea
normei
că ne împiedică
din
productivitatea
ochilor
ce nu văd,
a inimilor
ce nu bat
și a simțurilor
înăbușite
în iluzii...
Eu
sunt
o piatră
și vă împiedicați
de mine...
Luați
o pauză...
Trăiți-vă
pe voi
înșivă
și-atunci
voi ființa
iar
TU,
Iubito,
vei reuși
să mă visezi
spre nemurirea-mi
și alinarea
dorului
ascuns
în mine...

...(Sunt doar un laș...)

Sunt
doar
un laș,
iubito...
Mă iartă
că altceva
decât
să-mprăștii
suferință
și să te sting
în propriu
meu
cuvânt
nu știu...
Ar trebui
să mă autodenunț
poliției,
să pun
să-mi fie
torturate
inima
și sufletul
cum
chinuitu-te-am
pe tine,
dar
sunt
prea
laș...
Nici
iadul
nu-mi poate-ncăpea
păcatul
și fuge
înspăimântat...
Îmi merit
soarta,
iubito...
Ce bine-ar fi
de nu aș fi
și existența-ți
n-ar fi
cunoscut
vreodată
inexistența-mi...

...(Mi-ai adus liniște...)

Mi-ai adus
liniște...
Dăruitu-mi-ai
timp
pentru
neexistența
mea...
Născutu-m-ai
și ascultatu-m-ai
alinându-mi
sufletul
când
somnul
îți dădea
târcoale...
Luptat-ai
cu tine
ca să rămâi
trează
când
un nebun
prolifera
tâmpenii
în urechea
ta...
Nu pot
să-ți mulțumesc
de-ajuns...
Iubirea
mea
ar fi
mult
prea puțin...
Iar
sufletu-ți
se dăruiește
altuia...

...(Încremenire...)

Încremenire...
Alb...
Gânduri
răzlețe
și slove
ce se aștern
una peste alta
învăluind
linii
ce existau
înainte
de neexistența
lor...
Culori...
Cuvinte...
Apeluri
fără
de răspuns
și vise
în care
te aștept
chiar
de n-am reușit
să te aud
azi,
ieri,
mâine...
Încremenire...
Galaxii
depărtându-se
și stele
privindu-ne
durerea...

...(Și au rămas...)

Și au rămas
doar
lacrimi
ascunse
în șifonierul
sufletului
plin
de amintiri
neființate
și de galaxii
fără
de nume
deformate
de dorințe
și de slove
răscrăcănate
printre
cuvinte
inteligibile...
Doar
lacrimi
ce nu le pot
vărsa,
înecate
în alcoolul
nebuniei
și în tremurul
universului
degetelor
mâinii
stângi...
Mi-e dor
de tine:
nu știi
cine
ești
nici
eu
 răspuns
nu-ți pot
aduce...
TE IUBESC...

...(Lacrimi...)

Lacrimi

și frânturi

de existențe...

Înșelăciuni,

întârzieri,

dezamăgiri...

Existențe

disipate

spre

nașterea

altor

inexistențe...

Porți

deschise,

porți

ce se închid,

le închid

fără

de voia

mea...

Mi-e dor

de voi

deja...

Căci

sunt

și nu mai 

pot

să fiu

vreodată

ce am fost...

Mi-e dor

de voi...

...(Te visez...)

Te visez...
În somnul
plin
de aburii
alcoolului
abrutizați
de conștiința
de sine,
te visez...
Și mă visez
cum mă trăiești,
mă naști,
mă strigi
și iar
îmi dărui
existența
în neființarea
abisului
adăpostit
și-n ghearele
mele
și-n slovele
prea mari,
înghesuite
în carouri
palide
ale haosului,
copilul
cosmosului
și al tăcerii...
Te iubesc...

...(Iubiri cibernetice...)

Iubiri
cibernetice
ucise
în șiruri
lungi
de slove
programate
aiurea
în spații
virtuale...
Sărăcite
gânduri
lipsite
de ființare...
Pagini
de hârtie
ce duc
dorul
cernelii
și pereți
de suflet
gemând
după
zgârâieturile
ghearei
degetului
mare
de la mâna
dreaptă...
Coarde
neliniștite
și sunete
amuțite
înainte
de a fi
concepute...
Iubiri...

...(Nu o să-mi dau seama...)

Nu o să-mi
dau
seama
vreodată
de ce m-ai iubit
și cum de
ți-am meritat
nemurirea...
Meritat
scrisei?...
Nu...
Nu pot merita
iubirea
ce-ai ascuns-o-n
tine,
secătuită
de lacrimi
cu egoismul meu...
Moneda
ce-ai primit-o
la schimb
fu
durerea
îmbălsămată
în slovele
amintirilor
altora:
iluzii,
dragă,
doar
iluzii
cu care
te-ai hrănit
și n-ai vrut
să-nțelegi
iar
eu
ca prostul
n-am știut
să-ți spun...

...(Cu javra asta...)

Cu javra
asta
de pix
și cu tâmpenia
asta
de cerneală
învinețitu-mi-am
cărările
asfințitului
scăldat
în strigătele
pescărușilor
de care odată
ziceai
că râd
sarcastic
brăzdând
cerul...
Doar
cu niște
slove
mi-am amintit
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
...............................................................................

...(Nouri...)

Nouri
negri
din
furtuna
conștiinței
dureroase
de sine
înecate
în apă
minerală
se-așează
deasupra
coardelor
chitarei...
„...and nothing else matters...”
Ce-i
restu
și care-i
principalu?
Amețite
slove
rătăcite
în vărsare
de sânge
și iertări
refuzate
de sine
îmi zgârâie
timpanul
cu notele
false
ale sufletului
meu
cântat
de iluzii
fără
relevanță...

...(Sunt TU...)

Sunt
TU...
Fără
să știi,
fără
să vreau
sunt
TU...
Am preferat
slova
apăsată
pe sângele
inimii
la fel
ca tine...
Mi-am construit
închisori
și ziduri
precum
și tu
ți-ai ridicat
ca să
ne protejăm
unul
pe altul
și unul
de altul...
Ce proști
putem
să fim...
Amândoi
între
zăbrele
de gânduri...
Măcar
tu
le îneci
în sufletul
altcuiva...

...(V-ați... în ea iubire...)

V-ați c*cat în ea iubire
țoți p*țanii cu smartfoane
lăudându-vă-n metrouri
s-audă lumea-n vagoane

Cum știți voi să-ntoarceți replici
să agățați pe feisbuci
să râdeți în grup ca proștii
că știți să le smardoiți...

„Taci, bă! Io cât e de bună!
Ascultă să vezi ce-a scris!”
Melița se-ascunde-n tufă
că-i mai lentă la vorbit...

„Are mai mulți bani ca tine!
Taci, bă, că eu am mai mulți!”
Are tactu, măsa-i ține
habar n-aveți voi să munciți...

Tâmpiți voi, tâmpite ele
și nu știu de ce mă mir
că țara stă în nuiele
iar politrucii pun bir...

Uite d-aia Lăpușneanu
când Moțoc spunea că-s proști
toți acei ce-i cereau capu:
„Or fi, dar sunt MULȚI netoți!”

De-ați avea în voi prostia
îlora de mai demult
tot ar crește România
și-n mândire și-n avut...

Dar mă tem că epigonii
Eminescului poet
se-nmulțesc, tronează zombii
tehnologiei mistreț...

Auzi-v-ar Caragiale
s-ar întoarce în mormânt
și Arghezi din Icoanei
s-ar sfârteca sub pământ...

Vai de viitoru nostru,
vede-v-aș mâncând țărână
s-aflați voi pe capu vostru
cum e-a țăranului mână...

Poate-atunci v-ar trece dorul
sportului ce îl jucați
că doar vă băgați piciorul
viitorul vi-l furați...

L-aș scula pe Țepeș Domnul
să vă facă găurici
și să vă dea tot ploconul
peste freze de calici...

C-atâta stați în oglindă
și-atât vă-efemenizați
doar spoiți ieșiți în tindă:
nicicând n-o să fiți bărbați...

...(Lethe...)

Lethe
și-a retras
apele
din
calea
mea
și n-a lăsat
în urmă
decât
praf...
Nu vrea
să uit...
Nu merit...
M-am condamnat
de unul
singur
și ascultându-mi
vrerea
secat-a
numai
pentru
mine...
Stix-ul,
prietenul
de veci,
și-a înecat
corabia
și s-a ascuns
sub văl
de lavă
ce nu mă arde...
Nu pot
să trec
nici
înainte
nici
`napoi...

...(Curg pagini...)

Curg
pagini
după
pagini
de slove
nestăvilite,
neostoite,
de parcă
mâna
ce tocmai
vărsă
sânge
se născu
și prinse
viață...
Halal,
tu,
Phoenix...
Halal,
de tine
Hefaistos...
Pe lângă
degetele
mele
sunteți
ca pulberea
ce-i nevăzută
și-o poartă
vântu-n
hăuri
necuprinse...
Vai
de  voi...
V-așteaptă
vremuri
grele...

...(Dom Doctor...)

Dom Doctor,
vreau
transplant
de-abis...
Crezi
c-o să reușești
să iei
ce pot să strâng
în mâna
dreaptă
și s-arunci
în locul
bucăților
de suflet
și de  inimă
ce-au mai rămas
în mine?
Te rog...
Gunoiul
meargă
la gunoi:
tot
hoitul
meu
să-l zvârli
cât colo
și în neființarea
asta
proastă
pune
hău...
Te rog,
Dom Doctor!
Plătesc
cu
existența!...

...(Văzui...)

Văzui
o pată
roșie
și crezui
că ființași
din nou
în fața
mea,
Iluzie...
Mă speriai...
Voii
s-o iau
la goană
către
tine
dar
mă oprii
căci
umbletul
nu fu
al tău
și șoapta
surdă
nu era
cântecul
buzelor
tale...
Oprii
și pasul
și gândirea
și odihnii
atunci
o slovă
de-amintire
și de dor
pe-altarul
ce-i deasupra
mormântului
meu...

...(De fiecare dată...)

De fiecare
dată
când
mă trezesc
în întuneric
șoptindu-ți
numele
îți spun
că te iubesc
și haosul
se zvârcolește-n
mine
mai abitir
decât
când
a născut
cosmos...
De fiecare
dată...
Și lacrimi
aștern
pe ce nu-i de
rostit
decât
în mine
fără
a fi pătat
de-auzul
fizic
al altcuiva...
De fiecare
dată
seninul
și furtuna
se-mpletesc
în degetele
mele
și-ți pregătesc
cununa
ce n-o s-o porți
nicicând...

...(Credeam...)

- Credeam...
Credeam
că vrei să te arunci!...
- Hooo! Ce-ți veni?
Aaaaaa...
Stai că îmi czu
și mie
fisa!
Mai, mai
să faci
atac de cord,
așa-i?...
Credea-i c-ai câștigat?
Crescu
speranța-n tine?
S-aștepți tu mult și bine!
De-abia
dădui
juma de chil
din mine
și parcă zbor!
Ei, las!
Să vezi tu
prin ce hăuri
te-oi
târî
de o să-ți blestemi
veșnic
neexistența
și strigătu-ți
rămâne-va
muțenia
dintru-nceputuri!
Nu scapi,
tu,
drace!
Cât nu scap
eu
de tine
o să mânci
țărână!...

...(„Parteneră?...”)

„Parteneră de viață?
Nu...”

Sânge
de nebun
se varsă
spre nemurirea
altora
și spre viețuirea
clipelor
sale
de ființarea
altcuiva...
Naștere...
Renaștere...
Moarte
perpetuă...
Inexistență
totală
a haosului
și fățărnicie
a cenușii
cosmosului...
Sânge
de nebun
căci
1 și 0
în orice
relație
înseamnă
singurătate...
Sânge
și întrebări...

...(Nașterea doare...)

Nașterea
doare...
E clar...
Și precum
somnul
rațiunii
naște
monștri
la fel
nesomnul
nebuniei
zgârâie
sfințenia
cosmosului
reducându-l
la haos,
iar pe acesta
din urmă
la o mâncărime
a urechii
mâinii
ce se odihnește
pe chitară...
Nașterea
doare...
Ochii
ce-s în suflet
rămân
neuitați
pentru
totdeauna
căci ei
adorm
și nasc,
se nasc
continuu...

...(Iluzii...)

Iluzii...
Vremuri
fără
de clipă
și slove
fără
relevanță...
Ființe
căutându-se
fără
a se afla...
Te-am văzut
azi
la Apărătorii
cum
îl priveai
ca pe un zeu
ce nu-l puteai
avea
și-ți revărsau
ochii
tristețe
și dorință
neîmplinită...
Poate
că ploaia
o să-ți spele
dorul...
Grijă
să ai
de tine,
necunoscuto...

...(Dalbă zăpadă...)

Dalbă
zăpadă,
înlăcrimată
zână
ce-ți reverși
durerea
lină
peste
întunericul
și gheața
din suflete,
rămâi,
te rog,
pe veci
și-ncremenește-mi
clipa
cu fulgii
universului
în care
m-ai aruncat
născându-mă-n
neființare...
Rămâi
să-mi odihnesc
iar
pasul
în nămeții
ce-ngână
iubire...
Rămâi
măcar
acum
pân
vei pleca...
Rămâi...

...(Ningă...)

Ningă...
Mă-ngroape
zăpada
în lacrimile
înghețate
ale iadului
și stingă-mi
zborul
cu săgețile
cerului...
Mă-nchidă-n
pământul
născut
de unghia
dreaptă
și-adăpostit
în cea stângă...
Mă scalde
cu țurțurii
cosmosului
și mângâie-mi
neuronii
cu șoaptele
haosului...
Ningă...
M-ascundă
de tine,
dăruiască-ți
uitarea
iar
mie
amintirea
blestemului
de veci...
Ningă...

...(Mi-aduc aminte...)

Mi-aduc
aminte
doar
de chipul
tău
ce-l îndrăgii
și mi-era
dor
de el...
În rest
e noapte...
Întunecime
și refuz
fără
de tine...
Nu știu
cum,
când
și de ce
mai poposii
„acasă”
când
sufletul
tău
mi-e casă
și vrut-am
să fim
unul...
Te iubesc...

….scrisoare către mine însumi…

De ce nu te oprești? De ce, dacă simți că nu mai poți, târăști pas după pas ca un tâmpit? Oprește-te și mori aici, acum, fir-ai tu să fi… Cât o să mai faci umbră degeaba pământului?... Cât o să mai continui să-i mai rănești pe alții cu existența ta de tot rahatul? Cât vrei să mai vezi persoanele ce le iubești suferind din cauza ta și a egoismului tău? Cât?

Nu le-a ajuns?

Nu ți-a ajuns și ție? Ce mama dracu mai aștepți? Învierea de apoi? Crezi să o să-i poți vindeca pe toți? Nu poți. Nu te poți vindeca nici pe tine, darămite pe alții. Cuvântul tău nu are sens, nu are logică, nu are rost, nu are nici o relevanță…  Ei sunt fericiți, tâmpitule: tu nu ești și născocești și pentru ei nefericire… Oprește-te: acum odată pentru totdeauna pe trotuarul acesta rece și mori… Mori dracu odată și fă un bine omenirii: lipsește-i de o lichea… Mai du-te dracu: nu înțeleg pentru ce tot continui să te ridici și să mergi, nu înțeleg!!!!!! Cine dracu te crezi? Oprește-te, spre binele tău și al celor pe care-i iubești, te rog, oprește-te…

Nu mai pot nici eu, nu mai poți nici tu… dar te încăpățânezi să mergi mai departe și nu știu de ce… Știi că ești făcut praf, că nu mai ai nimic de pierdut, că nu a mai rămas nimic din tine și totuși te încăpățânezi să mergi înainte, să încerci să dai, ce dracu să mai dai? Nu mai ai nimic!!!

Boule! Ce dracu să mai dai când nici măcar tu nu mai exiști? Ce să dai? Înjurături? Alcool? Tutun? Ce să mai dai, handicapatu dracu? Ce??????????????

Oprește-te aici…

Am obosit amândoi…

Ne-am luptat amândoi unul cu altul și ești pe cale să câștigi: nu pot lăsa să se întâmple una ca asta… Ești prea slab: o știu și eu și o știi și tu dar ai reușit să mă obosești într-atât încât încep să îmi doresc să nu fi început lupta asta cu tine… Și ești atât de slab… Nu înțeleg… Și pun pariu că nici tu nu înțelegi de ce continui… Te rog, oprește-te ori mă omoară măcar pe mine dacă pe tine nu vrei că e clar că sinuciderea nu ți-a fost niciodată opțiune oricâte dorințe și tentative ai fi avut te încăpățânezi să trăiești… Nici Dumnezeul tău în care credeai nu a trăit până la adânci bătrâneți, dar tu te încăpățânezi să o faci…

Nu știu…

Ești cea mai ciudată, cea mai hâdă creatură ce am putut să o concep vreodată și cea mai încăpățânată și mai egoistă…

Oprește-te…

Am obosit să îți tot scriu, să tot urlu la tine, să-mi tot înfig pumnalul în inima ta…

Mă simt de parcă m-aș  lupta cu stafii: măcar pe alea le mai poți ucide cumva cumva, dar de imaginația și de ființa ta nu mă pot atinge: cum te lovesc, cum te ridici, secat de sânge de orice, dar te ridici ca bou și mergi mai departe…

Aș vrea să știu de ce…

Aș vrea să-mi spui de  ce…

De fapt, mi-ai spus-o de atâtea ori dar tot nu pot să înțeleg cum un singur nume te poate ucide și naște în același timp: ce mama dracu ai putut să născocești? Mie nu-mi stă dumnezeu în cale dar mă împiedic de hoitu tău… Ce dracu?????????

Serios?

Mori!!!!!

Oricum ți-o dorești de multă vreme!

Mori!!!!!!!!!!!!!

De ce nu mori?

De ce…

Răspuns:

Sunt de acord cu tine, în tot ce ai spus: ar trebui să mă opresc și vreau să mă opresc, să mor, să trec odată pragul că m-am săturat… O știm amândoi…

Nu am făcut nimic cu viața mea și toți au dreptate: nu-s bun de nimic, nu am nici o relevanță în sine ca ființă, peste tot pe unde am fost doar am distrus fără de voia mea și în loc să ajut am tăiat și ucis în carne vie… Le-am făcut cu știință și voință deplină amăgindu-mă că nu sunt eu cel ce înfăptuiește toate astea dar le-am dus la capăt… M-am îndrăgostit, am iubit și am ucis fiecare persoană în parte pe care am iubit-o vreodată… Le-am ucis pe fiecare încăpățânându-mă să le rămân prieten ca să le pot scoate ochii, să le pot pune pe jar de fiecare dată când apar ca o furtună și distrug totul fără ca nimeni să înțeleagă ce s-a întâmplat… Sunt un criminal în serie… Și-am început cu mine și cu tine: ne-am ucis pe amândoi și acum a rămas ce  e mai rău din noi – o stafie fără de viață și de moarte, o entitate ce nu există în timp și spațiu dar care se poate întrupa și poate ființa după bunu-i plac spre durerea celorlalți…

Da…

Aș vrea să mă opresc: mă ustură ochii de atâtea lacrimi ce le vărs și nu mai văd nimic în jur, asta când pot să plâng… Când nu… E jale… E jale oricum… merg, vorbesc, scriu, cânt cu capul plecat pentru că nu mai suport rușinea pe care o am în mine… Mi-e rușine de privirea fiecărei fete, a fiecărei femei pe care o întâlnesc și nu am curajul să mă uit în ochii ei… Mi-e rușine de mine însumi, de neputința mea, de existența mea… Mi-e rușine…Dar nu mai pot schimba nimic… Nu am putut niciodată și m-am amăgit… Cât am putut să mă amăgesc… Cât mi-am ros coatele citind și studiind numai ca să mă pot cunoaște mai bine și să-mi pot urî fiecare părticică din ființarea mea… Și-am reușit… Măcar asta am reușit: să-mi fie rușine de mine și să mă urăsc mai mult decât orice, ca să nu mai vorbesc de rănile și crimele de fiecare zi… Am reușit…

Vai de capu meu și de al celora cu care mai intru în contact…

Tare ar fi fost bine să nu fiu, să  nu mă fi cunoscut nimeni și să nu fi suferit nimeni din cauza mea…  Tare ar fi fost bine…

Nu știu… Nu știu de ce continui să merg chiar dacă plâng și nu mă mai doare că-mi văd oamenii suferința pentru că oricum își bagă picioarele în ea și nu le pasă de ea… Nu-mi mai pasă nici mie…  Doar o trăiesc și mă trăiesc atât cât pot și cât mi-o fi scris în frunte…

O trăiesc și mă trăiesc…

Îmi pare rău…

Mă iartă…

Nu te iert…