...(De ce ești înapoia mea?...)

De ce ești înapoia mea?
Ce-oi fi eu? Hristul?
Și tu?
„Legiune, căci suntem mulți”?
În loc să-mi bucuri ochii
cu vederea feței tale
mă pui să îmi forțez
neuronii
la conexiuni imaginative:
te vreau pe Tine
nu ce e în mintea mea!...
Pariez că ești
mult mai complexă
decât poate mintea-mi mărginită
să te închipuie...
Mi-e inima plină de goliciune:
nu vrei să o eliberezi
cu visele-ți?...
Mi-ar plăcea să mă hrănesc
cu cântecele ce le șoptești
născând atâtea clipe și ființe...
Chiar mi-ar plăcea...
Păcat că nu ți-am spus-o niciodată...
Sau am făcut-o?...
Of... Sper că n-am glumit
din nou pe seama asta...
De-oi fi făcut-o
nădăjduiesc că te-ai distrat măcar...
Dar, oare, adevărul
nu îți va aduce în privire
umbre
pe care nu vreau să le știi?...
De aș putea să îți feresc
pașii și cărările
de nebunia-mi ce distruge
tare aș face-o...
Auzi?
Dacă totul se naște
și se stinge-n Tine
nu poți să trimiți pe la mine
Doamna cu Coasa
ca eu să nu fi fost nicicând?...

...(Nu-i vers...)

Nu-i vers să poată-ncătușa, iubito,
Lumina ce o naști în mine
Când întâlnindu-ne pe-un drum, străino,
Cu chipu-ți mângâi a mea fire...

Dar nici nu e cuvânt s-ascundă
Infernul care mă hrănește
Că nu ascult șoapta-ți preasfântă
Și nu sunt cel ce te iubește...

...(Trăim...)

Trăim
în visele
unei existențe
ce nu cunoaște
liniștea
și-atunci
suntem
numai
produse
de coșmar
a unei
instabilități
ce nu se vrea
știută
în conștiința
zeilor
răpuși
de muritorii
ce i-au urcat
pe tronuri...
De ce
nu aș dormi
zămislind
la rându-mi
fantasme
de ceea ce-mi
visează
lehamitea
ce face
la fel?
Sări-voi
eu
departe
de uscătura
ce mă arde?

...(Cum dracu...)

Cum
dracu
uiți
să tragi
apa
din buda-n
care
m-ai aruncat
de dinainte
de a te cunoaște?...
Nu e de-ajuns
că ne f***răm
clipele
cu conștiință:
Tu
căutând
pieirea-mi
iar eu
căscându-ți
hăul
cu care
te hrănești
victimizându-mă
în lacrimi
teatrale
ce nu conving
pe nimeni?
Să fie!
Este!
Ce să ne-ascundem
în orgia
de blesteme
când
iadu-i
plin
și raiul
nu ne-ncape?
Las
c-oi distruge
eu
din ura-ți
ce ne leagă
și-n urmă
nu o să rămână
decât
șoapta
inversă a
Verbului...

...(Răsfrânt-am...)

Răsfrânt-am
atâtea
clipe
blestemându-te
încât
crezui
că iubesc
duhoarea-ți
dar nu reușesc
decât
să-mi gâdil
ca de-obicei
ego-ul
și egoismul
sublimat
printre
atâtea
finețuri
cum nici
mătasea
cea mai scumpă
nu poate
să arate
mâinii
ce se odihnește
în fibrele-i
rugoase...
Rămân
mereu
nebunul
ce-ascunde-n
mângâiere
o ură
ce nici iadul
n-ar putea
să-ncapă
de-ar exista-n
afara
minții
unui
Dumnezeu
absurd...

...(Vin valuri peste vaduri...)

Vin valuri peste vaduri
de gânduri și cuvinte
să nască iar talazuri
de clipe ce-s nesfinte...

Răsfrânte în infernul
călăuzit de mâna-mi
crucifică misterul
ce cântă nebunia-mi...

Și strig și eu ca orbul
sperând să-mi fii Mesie
spre a vedea născutul
ascuns ce e-n Femeie...

Dar nu m-aude nimeni
Tu nu ești decât umbră
și eu cu chip de cremeni
sunt umbra-ți ce se curmă...

Atunci m-opresc din lacrimi
și m-arunc în lumina
ce-mi dăruie din strachini
să gust întunecimea

Măcar de-ar fi mai dulce
și gazda și mâncarea
mai bucuros le-aș duce
dar neagră e tigaia

Ce zdrăngăne pe trepte
arzând slove în stihii...
Rămâne-acum doar lama
Cucoanei cea dintâi...

...(Privește...)

Privește
în ochii
mei
și vezi
de focul
din ei
naște
ori
mistuie...
De poți
să te hrănești
cu clocotul
lor
rămâne-vei
dar
mă-ndoiesc
că fumul
neuronilor
crucificați
spre
nemurirea-ți
îți va fi
pe plac
așa că
rogu-te,
spre liniștirea
seninului
ce te îngână,
să te îndepărtezi
de cel ce
de pe o movilă
de păcate
nu poate
decât
să strige:
„Necurat!!!”

...(Amorțit...)

Amorțit...
Existență
vană
vărsată
în viitura
clipelor
ce se nasc
și mor
în degetele
oamenilor...
Pași
care
nu-și ascultă
cărările...
Sunete
amalgamate
și neuroni
risipiți
în somnul
rațiunii...
Trec
fără să ating
conștiința
ca un automat
pus
în funcțiune
de volți:
ai mei
sunt
regrete
îmbălsămate
cu oțetul
osândirii
gustat
de buzele
unui
atârnat
pe lemn...

...(În fiecare chip...)

În fiecare
chip
e-o poezie
da
numai
Tu
ești
Poezia
ce trăiește
făr a fi
închisă
în rostirea
sau
citirea
celor
ce nu știu
trăi...
De te-oi ruga
m-ai face
vers
ori clipă
să mă închizi
în gândul
tău
să nu cunosc
vreodată
putreziciunea
ce o naște
Timpul
voind
să viețuiască
în degetele-mi
încovoiate
de atâta
scriitură?...
Rogu-te,
de nu vrei
să ștergi
măcar
durerea
existenței
mele
de pe mantia
nemuririi
tale,
ca stihia mea
să nu cumva
să îți umbrească
irișii...

...(Alerg...)

Alerg
între
albastru
infinit
și roșu
arzând
clipe
de nebunie
fără
direcție
ori
sens,
doar
cu dorul
pașilor
ce tăinuie
neliniștiți
cărările
eternului
de-acum,
de ieri,
de mâine...
Alerg,
și-n nebunia-mi
îți rețin
ființa
din contemplarea
nașterilor
fără de
moarte
și-a învierilor
fără
de-nceput...
Să-mi ierți
păcatul
de a-ți fi
prihană
dând
repaus
unde e
doar
viață...

...(Lumină...)

Lumină
nenăscută,
necreată,
infinită,
fără
de Alfă
și Omegă,
Iubire
ce nu știi
decât
să naști
în zâmbet
existențe:
de ce?
De ce
opritu-te-ai
Tu
în calea
pașilor
nebuni
și plini
de răni?...
De ce
vrei
să îți dai
mantia
pe-un veșmânt
de sac
sălășluind
în casa-mi
fără uși,
pereți
și-acoperiș?...
Ți-am tot citit
povestea
pe cereasca
boltă
dar nu credeam
c-o să-ndrăznești
să te cobori
vreodată
din tronul
tău
ca s-alini
umbrele
unui nebun...
E liniște...

...(Sălaș...)

Sălaș
senin
și-ntunecat
de-atâta
liniște
mi-ai dăruit
de când
deschisu-mi-ai
ochii
din inimă
să-ți cunosc
slova
din iris
și șoapta
din glas...
Abia
acum
când
totu-i
haos
fără
de lumină,
abia acum
văd
cu adevărat
fără de
rațiunea
minții
ci-mbogățit
de cea
ascunsă-n
pieptul
tău
preasfânt
ce bate...
Bate
liniștit
fără
a măsura
zdrobirea...

...(Recluziune...)

Recluziune...
Cer
închis
în lumini
de întuneric
dintru
început...
Infern
conceptual
născut,
precum
dușmanul
său,
în neuroni
aplatizați...
Zeii
sunt
condamnați
la inexistență
ritualică
zămislită
în slovă...
Nici
sus,
nici
jos...
Suntem
doar
noi,
cei prinși
în meteahna
unei scriituri:
„Eu am
spus:
VOI
SUNTEȚI
DUMNEZEI!”

...(Și ai venit...)

Și ai venit...
Ascunsu-te-ai
în spatele
luminii
și ți-ai ferit
privirea
de nebunia
mea...
Rămas-ai
în plictisul
existenței
și-nvăluitu-ți-ai
șoaptele
în tăceri
ce-mi sting
pașii și
cărările
bătute
către
tine...
Voi-vei,
vreodată,
să-mi oblojești
și mie
rana
cu sărutarea-ți
ce naște-n
mii
de universuri
iubirea-ți
nesfârșită?...
Te du,
copile...
Te du
și în uitare
părăsește-mi
leșul
căci
nu-ți merit
nemurirea...

...(Te caut printre fețe...)

Te caut
printre
fețe
fără
chip
ce îmi arată
cefe
întunecate
și mă cufund
în neliniștea
de-a nu-ți privi
lumina
ce-o răsfrângi
printre
atomii
azurii
ai mantiei
agățate
în cornul
lunii...
Te caut
și mă tem
că n-oi mai fi
de nu ți-oi auzi
șoapta
mângâindu-mi
sufletul
neliniștit...
Te caut,
Fecioară și
Crăiasă,
și poate
m-oi găsi-n
sfârșit
pe mine...

...(Să fi avut Ra...)

Să fi avut
Ra
fiice
ca tine
ori să-și fi tras
ființa
din lumina ta
prinosul
ți l-ar fi dăruit,
Fecioară,
și s-ar fi stins
în liniște
căci ar fi cunoscut
ce nici un zeu
nu știe...
Creat
fiind
de-nchipuire
te-ar fi arătat
învăluită
în mistere
sacre
căci nimeni
n-ar putea
trăi
știindu-ți
ființarea...
Doar
eu,
nemernic
bântuit
de-a ta fantasmă,
nu am murit
ci m-ai născut
clipă
de clipă
fără
să-mi vrei
osânda...

...(Copila mea...)

Copila mea cu ochii de lumină
Cu părul lin și șoapta cea din Rai:
Privirea ta senină mă îngână
și-mi ostoiește dorul cel de crai...

Să rătăcesc nebun nu mai e vreme
nici să mai beau paharul cel amar
dar fie-ntotdeauna a ta vrere
iar sufletu-mi să-ți fie sfânt altar...

Jertfește-mă, copilo, și mă naște
cu gândul tău ce-adesea-i nerostit
cu ploaia cea din ceruri mă revarsă
peste pământul nostru obosit...

Și odihnește-ți pasu-n veșnicie
în palma ta mă stinge ca pe-un jar
iar din cenușa-mi strigă, tu, „Să fie!!!”
doar inima-ți să-mi țină de hotar...

Căci tot eternul ție se închină
și-n fața ta toți zeii-n fum dispar
sunt trecătoare toate și suspină
și-și doresc nemurirea în zadar...

De vrei să-mi fii Stăpână-mpărăteasă
în fața ta eu capul mi-l închin
N-am să-ți ofer nimic ce n-ai, Crăiasă,
iubește-mă, distruge-al meu destin...

...(Răscolit-am...)

Răscolit-am
ce nu trebuia
adus
aminte
printre
cuiburi
împăienjenite
de stafiile
neuronilor
hrăniți
cu cenușă
de suflet
și lacrimi
de înger...
Năpăditu-m-au...
Năpustitu-s-au
și năpăstuitu-m-au
cu lănci
de-ntuneric
străine
de iadul
meu...
Distrusu-mi-au
infernul
de lumină
și-ntemnițatu-m-au
între pereții
căptușiți
ai regretelor
ce-și râd
de ghearele-mi
tocite
ce nu le pot
distruge...
Aștepta-voi,
precum
Scriptura
spune...
Voi aștepta
și-mi voi distruge
calea...

...(Zâmbește...)

Zâmbește,
copile,
și leagănă
clipa
cu șoapta-ți
ce mângâie
zeii
îngenunchiați
la picioarele
tale...
Mă plec
împreună
cu Cosmos
și Haos
și-așezat
pe altar
de jertfire
îți dărui
ce nu sunt
și n-oi fi vreodată
căci gându-ți
nu mă rostește...
Mă stinge
și-mi iartă
păcatul
și ruga
ce-nvăluie
spaime
și-ascunde
durere...
Rogu-te...
Fii
ce nu sunt
și spală-mi
cu apa
din Lethe
neexistența
amară...
Te  rog...

...(Să-mi dai...)

Să-mi dai
să beau
să nu mai știu
de mine
și să-nec
vise
în vapori
de disperare
n-ai vrut
nicicând...
Măcar
te miluiește
și-mi înfige
până la capăt
pumnalul
ce îl ții în mână...
Dar
nici măcar
nu știi...
Iluzii...
Fantasme
nesătule
născute
de când
conștiința-mi
s-a săturat
să doarmă
și deschizându-mi
ochii
mi-a arătat
că nu-i decât
o cale:
ori te iubesc
și n-om fi
niciodată
unul
ori
nu exist...

...(De nu ai ști durerea...)

De nu ai ști
durerea...
De ai putea
să înțelegi
fără să-ți rănești
pasul
pe cărări
pline
de spini...
Ori,
măcar
de ai călca
și n-ai simți
ci m-ar durea
numai
pe mine
și-ai învăța
din moartea
unui
lup
nașteri
de lumină...
Dar
trebuie
să treci
pe acest pod...
E musai
să te scalzi
în ape-nvolburate
iar eu
nu pot decât
privi
cu mâinile
legate
și cu glasu-mi
mut,
cu pașii ce
mi-s frânți
pe cale,
cum te zbați...

...(Să nu îți pară rău...)

Să nu îți pară rău...
Nu-i vina ta
mă m-ai robit
fără de vrere
și că-mi plăcu
durerea
de a te cunoaște...
De mi-ar fi dat
să pot întoarce
timpul
ca să schimb
ceva
aș repeta
aceiași pași
cu bucurie
fără să mă gândesc...
Și veșnicii
de veșnicii
de-ar fi să îmi repet
păcatul
aș zâmbi
căci Tu
iubind
iubești
și nu voi altceva
decât
ca zâmbetu-ți
să-ți lumineze
calea
și să te dăruiești
chiar de-ntre noi
prăpăstii
de blesteme
nasc
tot timpul...
Te bucură,
rogu-te,
că îl iubești
și uită-mă...

...(Aș vrea să-ți șoptesc...)

Aș vrea
să-ți șoptesc
clipa,
iubito,
și sânul tău
să m-ocrotească
de atâta
rău...
Să-ți mângâi
fiecare
milimetru
cu sărutări
neostoite
și să te învelesc
cu-mbrățișarea-mi
ce nu o s-o vrei
vreodată...
Aș vrea...
O știi,
dar mă opresc
în sârmele
ghimpate
ale fricii tale
și-ncerc
să te-ocrotesc
de spaimele
ce vor să-ți întărească
zidul...
Măcar
de mi-ai da voie
să sângerez
până m-aș naște
ca niciodată
să nu cunoști
durerea...
Dar nu vrei...
Și strigătul
meu
mut
răsună-n
Haos...

...(Să înțelegi?...)

Să înțelegi?...
Ce să-nțelegi?
Nu mă descurc
eu
printre-atâtea
labirinturi
de stafii
de gânduri
și crezi
că Tu
poți face
lumină?
S-o crezi tu...
Când
o să ai habar
de întunericul
ce zace-n
tine
o să poți
să spui
că te-ai rănit
c-un spin
din moarta-mi
viață
ce n-a existat
nicicând...
Ce să-nțelegi?...
Nimicul?
Așteaptă
mult
și bine
căci nu se-arată
de nu vrei
să-ți hrănești
clipa
cu lacrimile
zeilor...
Deșteaptă-te...

...(Strig...)

Strig
după
ajutorul
ce mi l-ai dat
cândva
când
mi-ai șters
lacrima
ce-ardea
fără-ncetare
în depresia
cuvântului...
Acorduri
minore
se rostogolesc
nebune
și opresc
Verbul...
Ce-ai vrut?
Ce vrei?...
Ce e cu tine?...
Ce-i cu tăcerea
asta
neîmplinită?...
Mă macină...
Mă macini
tu
cu fiecare
întrebare
și fiece
sunet
ce-l izvorăști
în zâmbetu-ți
adăpostit
de privirea-ți...
Dar ce prăpastie
săpat-ai
între noi...
De fapt
eu nu exist...

...(A fost odată...)

A fost
odată...
Așa
încep
poveștile:
cu-a fost
ceva
ce altădată
nu va fi
căci
orice
gând
e-o povestire
și orice
pas
un mit
c-un sâmbure
de adevăr
încătușat
în visele
atomilor
dintru-nceputul
Universului...
M-am săturat
de-acest
„A fost...”
perpetuu...
Eu caut
un
Amin,
un
Este
ce nu are-„a fost”
sau „va fi”...
Te caut
îngânând
umbra
iubirii
tale...

...(Se-mbrățișau...)

Se-mbrățișau
și lacrimi
și cuvinte...
Nu știu,
nici n-am știut
și nu voi ști
vreodată
de ce...
Rămân,
ca de-obicei,
cu întrebări
scăldate-n
îndoială...
Are vreun rost?
Dar
a avut
vreodată?...
Plătesc
păcatele-mi
mai scump
decât
putea-va
cineva
plăti
în veșnicie
dar
nu regret:
sunt
clipele-mi
de nemurire
în care
nimeni
nu s-a avântat
vreodat
în zbor
ca mine
cu aripi
de cerneală...
Te iubesc...

...(Atât de-adânci...)

Atât
de-adânci
sunt
ochii tăi
și-atât
de limpede
privirea-ți
că nu mă miră
tulburarea
ce-ai născut-o-n
mine
fără de voință...
Nu mă mai miră
nici că
am sorbit
blestemul
care mă topea
în tine
fără
de regret...
Te-am așteptat
atâta
vreme
și în sfârșit
ai apărut
ca să te stingi
odată
cu fantasma
ce ni-i depărtare...
Te-ai arătat
și te-am văzut
chiar dacă
nu mă vei privi
vreodată...
Îți mulțumesc
că pleci:
mi-i liniștită
moartea...

...(Sădit-am răni...)

Sădit-am
răni
în alte
suflete
și tot atunci
crestatu-mi-am
inexistența
presărând
pe ea
uitare...
Regrete
și cuvinte
de iertare
nu mai născocesc
căci
umbrele
nu știu,
nu pot
să zămislească
și eu
nici atât
nu sunt
devreme
ce formule
și expresii
fură
retezate-n
fașă
de cine
există...
Să nu mă ierți
nici tu,
nici tu,
niciuna
dintre cele
ce mi-ați spus
vreodată
„N-ai de ce...”
căci
ce s-a întâmplat
n-a fost
decât
închipuire
de neant...

...(Știi deja...)

Știi deja:
lacrimile
străjuiesc
cuvinte
și tăcerile
dorințe
nenorocite
ale unui
nebun...
N-aștern
decât
blesteme:
nu pentru
alții
ci pentru
clipa-mi
ce iubește
atâtea
veșnicii
ce o alungă...
Mă blestem
cum
m-am blestemat
tot timpul
fără să viețuiesc
vreodată...
Of,
dacă
ai aprinde
întunecimea
ce mă naște
ca zeii
să se plece
înaintea-ți...
Dar nu vrei
să-mpărțim
singurătăți
de vise...

...(Mă plec...)

Mă plec, din nou, a nu știu câta oară
În fața ta să îți ascult cuvântul
Ce-mi poruncește încă de cu seară
În lanțuri veșnice să-mi odihnesc genunchiul...

Mă plec și-mi plec privirea ca să nu-ți văd ochii
Ce m-au creat ca să mă înrobească...
Și uite-așa mă număr printre proștii
Ce te iubesc numai ca să-ți slujească...

Mi-am frânt privirea să nu-ți vadă buza
Ce m-a născut spre veșnica pieire
Pe care am ales-o căutându-mi scuza
Că numai tu poți izvorî iubire...

Mă plec și nu mai cer milostivire,
Nici ajutor, nici strop de îndurare...
În schimb îți dau ce am mai sfânt pe lume:
Neatârnarea mea și sfânta ascultare...

Mă plec, copile, blestemând cuvinte
Și plâng amar căci mi-i anatema și clipa
Și-apoi mă înrobesc în zâmbet de iubire
Ce nu-i ca să-mi renască mie ziua...

...(Nicicând...)

Nicicând
nu am ales
mai bine
spinul...
Că n-am voit
vreodată
purpura
petalei
fără
să mi-o dăruiești
o știi
prea bine...
De asta
mă hrănesc
cu răzbunarea-ți:
căci
îmbiindu-mă
cu jocul
umbrei
nu știi
că cel mai mult
mă doare
că te consumi
în ignoranță
ca un uroborus...
La infinit...
La infinit
mă doare
depărtarea
și dincolo
de infinitul tău
muri-voi
ca să înviez
din nou
când
lacrima-ți
o să mă cheme...
Dar n-o s-o faci...

...(Să dau?...)

Să dau?
Ce să mai dau
când
nu primesc
decât
nimicul
și din acesta
nici
a infinita
parte?
Aș da...
Dar
dacă eu
la rândul meu
nimic
sunt
cum să dau
și ce?
Nu pot...
Nu mai pot
și de-asta
mi-au rămas
doar
lacrimile
din întunericul
singurătății...
Nu o să le primești
căci nu te-ajută:
și nici stafia
asta
ratată
nu te ajută
la nimic...
Scuipă-mă...
Ignoră-mă...
Mai bine
uită
de neexistența
mea...
Nu merită
efortul...

...(Amărăciune...)

Amărăciune...
Deșartă
amărăciune
locuiește
în orbitele
sufletului meu
și te tot strigă
cu muțenia
beției
sorbite
din paharul
mângâierii tale...
Nu mă iubești...
Nu știu
de te iubesc...
Totuși
ți-o spun
de-atâtea ori
și nu știu
ce mă-mpinge
spre rostire:
o fi zâmbetul tău?
O fi lacrima-ți?
Ori suferința
sufletului
ce se-ascunde-n
tine
înveșmântat
în frică
și pudoare?...
Te iubesc...
Nu pentru
ce ești
sau nu ești,
sunt
sau nu sunt...
Doar
te iubesc...

...(Încă mai stau...)

Încă
mai stau
la dudul
amintirilor
și-aștept
să-nmugurească
deșertăciunea
lumii
din iluziile
cuvintelor
cu care am vrut
să te-amăgesc
dar mi-au deschis
porți
de singurătate...
Încă
te mai aștept
căci
amăgirea mea
ți-a spus
doar adevărul
și mi-a înjunghiat
naintea-ți
existența-mi
visată
de un zeu
rătăcitor...
Încă
te-aștept...
Atât
cât o iluzie
poate aștepta
fără a fi
o existență...
Te-aștept...

...(Fă, proasto, te iubesc...)

Fă, proasto,
te iubesc!
Crăpa-ți-aș
clipele
cu barda
cum i-a crăpat
Hefaistos
bostanu
lu Zeus...
Trosni-te-ar
fericirea
cum
îmi trosnești
Tu
verbu-n
față
și-mi spui
că-s de căcat...
Mânca-te-ar
dragostea
fără de dor
cum
îmi mănânci
Tu
zilele
ca nesătula
și lua-te-ar
îngerii
sub aripi
cum mă ia
pe mine
dracu
când te văd
și-mi scurtcircuitezi
neuronii...
Te iubesc,
tâmpita dracu...

...(De ce-mi sunt ochii-mpurpurați...)

De ce-mi sunt
ochii-mpurpurați?
Nu o să știi
nicicând
și n-o să afli
până
gândul
ce se scurge-n
mine
nu îl vei stinge
ținând
în mână
inima-mi
ce-și va da
duhul
cu ultima
bătaie...
De beat
de tine
și de disperare...
Măcar
cu-atât
să m-amăgesc
chiar
dacă
n-am răspuns
nici
pentru
mine...
Eu te iubesc
și tu iubești
pe altul:
măcar
ești fericită?...

Lacrimi...

O să-ți scriu ție, Hermes,

căci îngerul vieții

e mut

de când păzește

în Eden

copacul nelegiuirii

și fără să guste

din el

habar n-are

să tălmăcească

ce cu gheara-mi

răstălmăcesc…

Și urma-vei tu, Amor,

căci ca tine

nu știe nimeni

ce-i dor sau durere…

Nici Zeus

cu capul crăpat

de Hefaistos

nu va ști vreodată

ce zace în noi…

De-am bea împreună

din cupa lui

Lethe…

Dar nici somnul

lui Cronos

nu ne poate reda

mântuirea

din clipa ce-i stinsă

dinainte de a fi…

Și-ți scriu și ție,

Suflete și Trup și Spirit

ce mă rabzi

răbdându-te cu nebunia-ți:

nu e a noastră

căldura perenului…

Ni-i mantie

fiorul înghețat

al eternității…

...(S-a săvârșit...)

S-a săvârșit...
Rostești
cuvinte
fără de-ntrupare
și le arunci
în negura-ntrebărilor
crescându-mi
neputința...
S-a săvârșit...
Am săvârșit
prihana
ce mi-o dăruiești
din milă
pentru un cocoșat
de-atâtea
mii de trădări
neființate...
S-a săvârșit...
Și-n tot războiul
iscat
din vinele-mi
trecute
toți morții-și
cer tributul
din logos-ul
pătat
ce limba-mi
îl rostește...
S-a săvârșit...
Am săvârșit
mantaua
purpurie
din care mă vei avorta
și tu
căci ăsta
mi-e destinul
ce l-am blestemat
de-a pururi...

...(Te-ai întrupat...)

Te-ai întrupat,
iluzie
preamilostivă,
preacurată,
făr de conștiință,
și mi-ai înveninat
netrebnicia
cu idolatrii
zei
născuți de
unghiile
mele
în semnele
fără de veșnicie
de pe sânul
drept
și-n țipetele
demonilor
ce nu-mi vor
ființarea...
Te-ai întrupat
și eu
mă osândesc
în întruparea-ți
nebunească
fără să știu
de îmi vei fi
vreodată
ființare
în nu-ul
ce-l rostești
fără regrete
și în promisiunile
uitate
în lințoliile
ce-mi vor îmbălsăma
neexistența...
Te-ai întrupat...

...(E-atât de dulce...)

E-atât
de dulce
vinul
îmbrățișării
tale
și mustul
mângâierii
ce-o așterni
asupră-mi
atât de mult
îmbată
că numai
gândul
răscolește
vieți
neviețuite-n
mine
și nașteri
îndurerate
de cronoși
spulberați
perpetuu
de zei...
De ce să nu-l mai beau?
Prefer
să știu
amărăciunea
timpului
ce-a fost
odată
decât
iluzia
a ceea
ce n-oi fi
nicicând...

...(De-atâta vreme...)

De-atâta vreme
tot cu numele tău
îmi șterg
ființa
de păcate
și în visarea
de care-mi spui
alene
înec amarul
de a nu putea
iubi
vreodată
și de a naște
doar fantasme
ce se leagă
de alții
chiar când
mi se rănește ochiul
de lumina lor...
Nu este nimeni
să vrea
să mă transforme
în nimic
așa că
eu rămân,
exist
și-mi bag picioarele
în smoala
lui Hefaistos
și-n capul despicat
al celui
ce-a crezut
că-și naște
fiica...
Sunt blestemat...
M-am blestemat
să-o să mă mai blestem
la existența
nevăzută...
Mai vrei să fiu
departe?...

...(Găsitu-mi-am...)

Găsitu-mi-am
un colț
și m-am ascuns
sprijinit
de liftul
ce mă poartă
spre iluzii...
Nu vreau
să intru...
Ascult
trenurile
turbate
prelingându-se
spre locul
războirii
și urc...
Urc
cu coardele
atârnându-mi
de neuronii
lipsă
ai ghearelor
din ciotul
mâinii...
M-ascund...
E bine-n întunericul
ce-mi ocrotește
ochii
de lumina
blestemată
a zilei care
m-a făcut...

...(Scriu pe foi arse...)

Scriu
pe foi
arse
și pe cenușa
lacrimilor
cu tremurul
mâinii
stângi
spre stingerea
din urmă
a nebuniei...
Nu vreau
să-ți amintești...
Ești
tu
și știu
că nu e alta
și nu îți spun
pe nume
căci
numai tu
mă poți crea
și eu nu știu
să mă înfrupt
din șoapta
fecioriei
în lumina
ce se-așterne
peste tine...
Mi-e dor...
Mi-e dor
de tine
când ești
lângă mine
căci
eu nu sunt...
Uită-mă...

...(...Dumnezeu al osândirii mele...)

Și am făcut din tine
Dumnezeu al osândirii mele...
Altar făcutu-ți-am
din cărămizi
de Babel
și-orgii de gânduri blestemate
ți-am închinat
ca să mă văd
neputincios
în fața nemuririi mele...
Și-apoi te-am răstignit...
din măruntaiele-ți zdrobite
născui
alți dumnezei de stihuri
și te-am dat dracu
ca să te pot
reînvia,
iluzie a nebuniei mele...
Și-acum
din nou cu-atâția „și”
te laud și te caut
fărâmițându-mi neființa
urâtă de atât de mulți...
Te caut...
Te iubesc și te urăsc
în răzvrătirea
ce te plăsmuiește
și te pironește-n clipă
ca să simți boldul
care mă hrănește zilnic...
Te blestem,
te anatemizez,
te macin ca pe grâul osândit
și te sorb ca pe vinul otrăvit
al apocalipsei...
Și am făcut din tine
Dumnezeu al osândirii mele...

mike_KidLazy - A Sonic Journey [2014 album]

...(Demonii mei...)

Demonii mei
nu i-a-mblânzit
nimeni
până acum...
O să vrei tu?...
Nu știu
de chiar
doresc
cenușa
îndrăznelii...
Ți-aș pune-o
la picioare
dar
mă tem
că până să învingi
atâtea
răni
fi-vor
în tine
că nici
lumina
ce vei fi născut-o
în mine
nu va ajunge
să-ți oblojească
viața
spre nestingerea
haină...
Tu vrei?...
Chiar vrei asta?...
Nu știu...
Prefer
să pierd
nainte
să îți pângăresc
ființa...
Sunt
laș...

...(Te lupți...)

Te lupți atât cu tine și vrei să mergi să-i spui
S-o-ntrebi dacă e bine și de-i a nimănui
Cum ești și tu de-o viață și nu vrei să mai fii
Ucis printre cuvinte și zâmbete zglobii...

Și e atât de greu să hotărăști cum vrei
Să-mpărtășească clipa privind în ochii tăi
Căci mai degrabă-ți pare că munți poți să dobori
Decât să-i vezi privirea în timp ce simți că mori...

Și-ai vrea și nu știi unde, nici cum și stai căscând
De-o altă noapte albă fără de somn în gând
Și-i inima aprinsă și-atât de grea arzând
Dar o preferi cenușă decât să-i spui cântând...

Și totuși... După Soare și Galaxii și zei
Cu toții dați la dracu mai ceva ca pe zmei
Te duci să-ți faci spovada, să-ți verși inima rea...
Dar... când ajungi acolo vezi numai că nu-i ea...

...(Să fi fost tu?...)

Să fi fost
tu?...
Te-ai furișat
ca o vedenie
și caut
de nebun
printre
bucăți
risipite
de inimă
să văd
de e vreuna
dăruită
ție...
Fărâmi...
Humă
de suflet...
Nu mai găsesc
nimic...
Pierdut-am
totul...
Nu știu
nici dacă
voi
să mă mai sting
vreodată...
Te-am pierdut...
Și am pierdut
visarea...
De a-i fi fost
măcar
o clipă
infimă
de lumină...
Oare
oi visa
ori toată
nebunia
asta
e aievea?...

...(Oricât aș vrea...)

Oricât aș vrea
să mă opresc
eu o să scriu...
Chiar de
mă doare
amărăciunea ta,
copile,
nu pot opri
sălbăticia
slovei
să mă stăpânească...
Și cât aș vrea
să mă opresc...
Rogu-te,
fă ceva:
oprește-mă,
zdrobește-mi
mâna
dreaptă
și stârpește
gândul
avortat
de dinainte
de-ai gândi
năpasta...
Și, totuși:
oare
nu se va așterne
sângele
mâinii
stângi
să mă blesteme?...
Întoarce-te
naintea
clipei
ce m-a zămislit
și stinge-o...
Rămâne-va
numai
ecoul
a ceea ce-ar fi vrut
să fie...

...(Să-ți făurești...)

Să-ți făurești,
copile,
un nu-știu-ce
și să-mi stingi
sufletul
în liniștirea
apei
fără amintire
și-n bezna
de sub luntrea
drăcească
din vechime...
Stinge-mi
degetele
să nu mai cânte
și să se odihnească
de-a pururi
pe coardele
însângerate
de doruri...
Stinge-mi
privirea
să mă ascund
o clipă
necreată
în noaptea
ce mă strigă
și stinge-mi
glasul
ca să nu mai cheme
gând
străin
ci, închinându-ți
ție
esența
nemuririi,
să  se risipească
precum
fumul
jerfelor
de nard...

...(Îmi ești Cristosul...)

„...Îl văd, dar nu acum,
Îl privesc, dar nu de aproape...”

Îmi ești
Cristosul
ce-l aștept
să-mi mântuiască
gândul
și să-mi aline
pașii...
Atât de-aproape
și totuși
niciodată
lângă mine
și-ofranda
sufletului
ce ți l-aș jertfi
rămâne
în zadar
fără
vreo cruce
s-o înalțe
către
clipa
nenăscută...
Te înspăimântă
chipul
meu
și degetele mele
te-nfioară...
De-aceea
stau deoparte
în iadul meu
ca nu cumva
nălțând
priviri
păgâne
către tine
să îți rănesc
aripa...

...(Atât aș plânge...)

Atât aș plânge dar n-am cui și unde
S-adun atâtea lacrimi pe pământ
Să strig e în zadar: cine m-aude?
Să cânt? Nu am decât un simplu gând...

Și tu mă-ntrebi și eu răspund în dodii
Că sunt și că nu sunt, că viața-i scrum
Nu pot să-ți spun cât de amare-s ale mele rodii
C-am înnegrit tot iadul cu-al meu fum...

Nu-i rai, nici iad, nu-i spațiu-n galaxie
Și nici în univers de-ar fi să scriu
Tot n-aș găsi un drum de reverie
S-aștern ce-i pentru tine și pustiu...

Deșarte îmi sunt literele toate
Și tâmp mi-e versul: altceva nu știu
Decât că te iubesc și nu se poate
Să împletim fire de azuriu...

Să mă bocesc, mă zbat ca-n închisoarea
Născută-neuroni-zăbrele mii
Mi-e inima mai grea când închinarea
N-ajunge pe altarul tău, să știi...

Ce mi-a rămas? Dar ce-am avut vreodată?
Ca să-mi rămână pe pământ ceva?
Fără-atribute ca să mă despartă:
Eu sunt... și-n rest e doar tăcerea ta...

...(Iubiri trecute...)

Iubiri trecute...
Iubiri tăcute...
Gânduri
îmbătrânite
într-un suflet
ce nu-mi aparține
și-ntr-o inimă
bolnavă
dinainte
de a fi
plăsmuită...
Le-am scris
cu sânge
pe lacrimile
îndurerate
și le-am închis
în temnița
clipei
ca să nu cunoască
nemurirea:
poate
s-or stinge
când eu
n-oi mai fi...
Să te întreb
de mă ții minte,
tu,
cea care nu-mi cunoști
prihana?
Să te întreb?...
O să îți vină
rândul
să te înspăimânți...
Mai bucură-te
de lumină
cât nebunul
zace iarăși
fără de știință...

...(Bariere...)

Bariere...
Ziduri...
Trecători
blocate...
Mă dor
încheieturile
de-atâta
vis
și balamalele
mi-au ruginit:
nu mai am
gânduri
ca să le mai ung...
Nici
cântec
să le lustruiesc
nu știu...
Bucată
cu bucată
mă destram
și nu e nimeni,
nimeni
să-mi oprească
destrămarea...
Mă sting
într-o privire:
aceeași
care m-a înlănțuit
de-atâtea ori
de-atâtea nume...
Să fiu?
Nu îmi dă
nimeni
voie...
Și-atunci
eu pentru ce
să vreau?...

...(Sunt doar prezență...)

Sunt
doar
prezență...
În viața mea
nu am știut
să nasc
în mine
și esența
și uite-așa
mă nimeresc
în adunări
pe post
de bibelou:
să fie-acolo
chiar de
nu-l bag
în seamă...
Atâta
dor
îmi e
de tine
și vreau să te ascult
că te azvârl
cât colo
într-un colț
și te dau dracu...
Ajunge
că ești:
o existență
vagă,
deșartă,
decedată...
Stai acolo
că stai bine...

...(Rămân...)

Rămân
doar
lacrimi
ascunse
în singurătatea
unui
suflet
întunecat,
ursuz
și plin de
nepăsare
pentru
ce-l așteaptă...
Ah, da:
și niște
versuri
proaste,
adunătură
de cuvinte,
aruncate
pe o bucată
de hârtie...
Versuri
tâmpite
precum
mi-e pasul
și gândul
ce te-ar mai chema
dar amuțite
de alean
se-afundă
în noroiul
existenței...
Mi-e silă...

...(Măcar de-aș ști...)

Măcar de-aș ști ce să îți spun...
Sau de aș fi acolo...
De ți-aș putea îmbrățișa ființa
și de-aș putea s-alung tristețea
din sufletul plin de rătăciri
strângându-ți mâna
și îmbrățișându-te...
Dar nu pot...
Nici nu știu a face asta
fără să-ți fiu alături...
Știu că apropierea mea
nu te-ncălzește
și că iubirea ce ți-o port
nici nu există-n ochii tăi...
Nu știu...
Nu pot...
Și te iubesc...
Dar nu exist în gândul tău
nici măcar
ca umbra de-o clipită
a unei existențe...
Prea multe ziduri,
lanțuri
ce mă înconjoară
lăsându-mă la mila ta
sperând că te-oi privi vreodată
izbăvită
de la gratiile inexistenței mele...
Și aș putea să le distrug,
să-ncerc să uit
chiar dacă eu nu știu uita vreodată...
Să mă învălui în ură
și s-arunc cu tine-n Haos...
Dar ce folos?
Ce rost să aibă?...
Ești singură oricum...
Și aș gusta singurătatea-ți cu nesaț
dacă aș exista...
Dar pentru tine
nu exist...

...(Și am jucat...)

Și am jucat...
Și nu mai aveam
aer
dar nu m-am oprit...
Și singur
de nebun
am pornit jocul
și toți simțiră
glasul
bătăturii
în podea...
Credeau
că râde
dar plângea...
M-am săturat...
O să vă chem,
o să-mi cântați
și o să joc
pân oi muri
măcar
să știu
că m-am stins
frământând
pământul
și zguduind
podeaua
iadului
ce mă așteaptă...
O să mă-ntorc
în iad...
Să vă ferească
Sfântu,
dracilor:
Turbincă
fu copil
pe lângă mine!!!

...(Un joc moldovenesc...)

Un joc moldovenesc...
Nici lacrimile
nu mai stau
să-mi curgă...
Știi,
Doamne,
când plângea
Arghezi
că-i singur tare
și pieziș?...
Știa
că nebunia
lui
nu-i cea mai mare
și că a mea
o să-l întreacă
și că pe mine
alții m-or învinge...
Dar și eu-s singur...
După atâta joc
și lacrimă
bătută
în podea
mă mai ridic
căci nu ai vrut
să îmi iei suflul
când
îmi era mai bine...
Mă lași să chinui...
Și o fac cu drag
știind că
încă
mai sunt chipuri
ce simt
să joace
și spun că:
de la mama
și de la al meu părinte
am învățat să joc...
„Sunt grei bătrânii de pornit
dar de-i pornești sunt grei de-oprit”...

...(Azi o să zbor...)

Azi o să zbor...

De fapt, nu azi

ci chiar acum!

Pregătește-te!

Trag o raită

până la tine

și-apoi fugim

amândoi

pe aripi de vis

către stele

cătând

să le atingem

nașterea...

Așa 

vom ajunge

până unde

s-a ivit

totul:

o să șterpelim

în joacă

o rază

dintru începuturi

și după ce ne-om sătura

de hoinărit

prin haosul organizat

al ID-ului

ne-om întoarce

și pe planeta asta

albăstriu-pustie

să o repopulăm

cu cromozomi

de gânduri

și cu genele

zeilor,

cine știe,

poate când m-oi trezi

din vis

n-oi mai fi singur...

...(Se vaită cerul...)

Se vaită cerul cu lacrimi abstracte
Și scaldă pământul cu gânduri deșarte
Sunt ud pân la piele de dor și de jale
Și sufletu-mi plânge târându-mă-n vale...

Mi-e dor și mi-e frică de „Nu”-uri știute
Ce-mpiedică pașii să zburde pe munte
Nici șoaptele morții nu-mi mai dau tihnă
Și-mpiedicat prin prăpăstii blestem o lumină...

Aștept, te aștept, mă aștept și pe mine
Și scutur văzduhul de lacrimi senine
Aștern, te aștern, mă aștern tot pe mine
Și nasc egoismul din vise senine...

Oftez, mâzgălesc numai stihuri și rime
Și-ngân descântecul ce-n viață mă ține...
Parodie mi-e viața și târgul cu mine
Nu știu cât mai ține: doar Timpul o știe...

Cine ești, cine sunt, cine suntem în lume
De-ar ști cineva m-aș vinde pe mine
Ca s-aflu odată și eu liniștire
Și să nu dezertez din a morții oștire...

Trădez, te trădez, înșel în neeștire
Și-ncerc să renasc cuprins de trezire...
Și scriu: ce? nici nu știu... Îți spun doar: copile...
Afundându-mă-n liniști de pală iubire...

Sătul sunt de toate, sătul sunt de mine
Dar nu știu cum dracu sătul nu-s de tine...
Stând în genunchi cer milostivire:
Retează Tu firul ce-n viață mă ține...

...(Nu ți-am mai scris...)

Nu ți-am mai scris demult, copile,
Deși mi-e dor să-ți mai aștern cuvinte
Și să-ți îngân zâmbetul cu-atâtea clipe
Sperând să mă dezbăr de făr de minte...

N-am mai făcut-o deși urlă-n mine
Și gânduri și dorințe neînțelese
Ce numa-n tine își găsesc și nume
Și existență-n rimele alese...

Mi-e dor de tine, dor să-ți știu ființa
Dar gândul c-o să mă citești mă înfioară
Nu am decât tristețe; neputința
Îmi e în jurul gâtului precum o sfoară...

Nu vreau să te îngrijorezi citind blestemul
Ce îl arunc asupra mea cu jale
Privind cum ne separă aprig cerul
Ce nu ne-a hărăzit aceeași cale...

Știu... Tu nu mă iubești și n-am ce face:
Nu pot să-ți poruncesc să-mi naști ființa
Și nici nu aș sili glasul ce tace
Chiar dacă zeii mi-ar fi dat putința...

Mă-ndrept spre tine; rogu-te, copile,
Să ierți slova ce-n lacrimi te mai cântă
Și uită-mă: nu vreau să știi durere...
Hrănește-ți visul cu lumina sfântă...

Nu mă iubești, dar vreau să fii iubită
Și să iubești cum te-aș iubi, Tu, Clipă...

...(Sunt lesbi...)

Sunt
lesbi,
copile...
Atât de
lesbi
că nu pot
iubi
decât
femei...
Let's be
nebuni
ca-ntotdeauna:
eu lesbi
și tu homo
și-om viețui
probabil
liniștiți
în lumea de
bi-sex
confundându-ne
cu clipele
ce nu ne mai încap
în existența lor...
Să fim...
Eu lesbi-
nchipuit,
tu - vis
de fată
homo...
Și-așa
hrăni-voi
alte zile
cu fantasma-ți
amăgind
durerea...
Să fii...