Strig
după
ajutorul
ce mi l-ai dat
cândva
când
mi-ai șters
lacrima
ce-ardea
fără-ncetare
în depresia
cuvântului...
Acorduri
minore
se rostogolesc
nebune
și opresc
Verbul...
Ce-ai vrut?
Ce vrei?...
Ce e cu tine?...
Ce-i cu tăcerea
asta
neîmplinită?...
Mă macină...
Mă macini
tu
cu fiecare
întrebare
și fiece
sunet
ce-l izvorăști
în zâmbetu-ți
adăpostit
de privirea-ți...
Dar ce prăpastie
săpat-ai
între noi...
De fapt
eu nu exist...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...