...(Secat-a izvor de lacrimi...)

Secat-a izvor de lacrimi
și durerea crește, crește
parcă nu se mai oprește
în sufletu-mi plin de patimi...

Secat-a inexistența
și spaimele se-nfiripă
alung totu-ntro clipită,
micșorată este terța...

Secat-a brâul de slove:
rămase sunt numai oase
albite, de vreme trase -
umplu ale vieții tolbe...

Secat-a dorul din mine:
ai rămas doar tu, nălucă -
eu cu nebunia frântă -
mă scuturi ca praf din tine...

Secat-au și nopți cu vise:
vinul nu mă mai adoarme,
berea fuge din picioare -
mai am doar nopți alb-deschise...

Secătuit sunt cu totul:
Phoenix nu arde ca para,
nici Sisif nu-mi calcă scara...
Gândul meu nu-și află rostul...

...(Azi noapte îmi fu frică...)

Azi noapte
îmi fu
frică
pentru
prima
oară
fără
de motiv...
Simțeam
cum
pătrunde
fiecare
cosmos
de atom
din mine
înspăimântând
haosul
ce mi-e prieten...
Am vrut
să te sun,
să te strig
dar nu-ți cunosc
nici
chipul
și nici
numele
și nici
nu voi
a-ți tulbura
seninul
visului
plăpând
cu nebunia
mea...
Mă iartă...

...(„Prea degeaba sânge...”)

„Prea degeaba sânge,
Prea degeaba patimi...”
Prea degeaba
atâta
sânge
vărsat
în lacrimi
egoiste...
Prea degeaba
pătimașe
iubiri
mascând
propria-mi
nevoie
de a fi
și orgoliul
inexistenței...
Prea degeaba
doruri
înmiresmate
cu întunericul
luminii
în dureri
ce te curmă
fără
să mă vrei...
Prea degeaba
mi-s
fără
să fi fost
vreodată și
nicicând
a fi...
Plâng...
Te iubesc...
Nu exist...

...(Aș pune mâna...)

Aș pune
mâna
pe telefon
și te-aș suna
ca să-mi alin
durerea...
„Să nu uiți
un lucru:
NICIODATĂ
să nu mai ceri
pe cineva
prin telefon -
Fă, Vaco,
vrei
să te măriți
cu mine?”...
Stafii...
Nopți
duse
la extrem,
iubiri
ce răbufnesc
în mine,
în boul
fără
coaie
(știu,
e pleonasm...)
ce-și rupe
coarnele
în propriile
porți
fără
a ști
vreodată
citi
adevărul...

...(Uitat sunt...)

Uitat
sunt
pe pagini
arse
și stinse-n
cenușa
nebuniei...
Nu merit
amintirea...
Nu merit
existență:
de ce
mi-aș
dori
altceva?...
Rămâi
acolo
pe piedestalul
tău,
iubită
și iubind
pe altul
că io nu-s
altceva
decât
huma
ce-ți
murdărește
clipa...
Să-mi ierți,
tu,
nemurire,
îndrăzneala
și lasă-mă
în uitarea
vremii...

...(Port pe ciubote...)

Port

pe ciubote

pământul

de acasă

spre

neuitarea

cântului

șoptit

al mamii

ce-a plâns

când

m-a născut...

Port

rădăcini

de suflet,

de voi,

de frați,

surori,

cumnați,

părinți,

țărână

frământată

în joc

moldovenesc

de dor

de cânt

și jale,

bucurie

și durere...

Vă port

în mine

și aici

departe:

cât fi-voi

uitați

nu veți fi...

...(Tăcută noapte...)

Tăcută
noapte
îngânată
de vocea
a-capella
a sufletului
găsit
în bucăți
printre
ghearele
mâinii
drepte,
sfârtecat
pe oarde
de chitară
în ciupituri
și bătăi
nebune
ce sperie
Universul
lăsându-l
fără
suflare...
Tăcută-i
noaptea
și neuronii-s
amorțiți
de atâta
neputință
de mine,
de tine,
de el
la care te gândești
ori cu care ești...
Tăcută
noapte
pentru
un nebun
ce nu poate
urla...

...(Îi grieu...)

Îi grieu
când
ti ie,
Adriani,
cu șîori
pi șâra
schinării
după
și râz
ca prostu
numa
sî nu plânji,
te-ar dracu...
Îi grieu,
așă-i?...
Las...
Cî doar
nu-i prima
oarî
când
îț fași
di cap
cu limba
româniascî
înghițându-ț
declarațâi
dulșieji
criezând
cî iubești...
Bouli!!!
Niși
n-ăi știut,
niși
n-ai sî știi
vreodat
și-nsamn-așeia,
prostu
dracu...

...(Mi-am agățat sufletul în cui...)

Mi-am agățat
sufletul
în cui
și îl aștept
pe Gepetto
să vină
să-mi returneze
banii:
nu-i bun
de nimic -
doar
amintiri
nebune
înlemnite
sub
o cruce
spânzurată
de patru
ațe...
Acu,
de ar veni...
De l-aș găsi
să-l dojenesc
că mi-a ieșit
în față
și mi-a cerut
bani
pe jucăria
ce stătea
bine
la el
cu celelalte
suflete
moarte...
Arză-m-ar
flăcările
înghețate
ale iadului
ce nu mă-nghite
de când
am vrut
să mușc
din fructele
iubirii
și am jucat
sârba
cu dracii...

...(Mă stng în asfințitul...)

Mă sting
în asfințitul
pe lângă care
trec
și mă feresc
să-l privesc
mai mult
de-o clipă
căci
se scaldă
în sângele
scurs
din ghearele
tăiate
ale mâinii
stângi
și se amestecă
în întunecimea
ce-mi protejează
scânteia
de lumină
pâlpâind
în mine...
Grăbesc
pașii
pe cărări
asfaltate
de suflete
sperând
că-i ultima
cursă
spre
închisoarea
mea...
Mă amăgesc...

...(Nu știu rosti...)

Nu știu
rosti
cuvinte
de iubire
ce m-ar naște
în priviri
cristaline
ce mistuie
Universul...
Sunt
doar
o umbră,
lup
singuratic,
veșnic
de strajă,
veșnic
prezent,
veșnic
hulit
și nevăzut,
eternul
groaznic
nedorit
de vreun
suflet
pur...
Car
iadul
meu
cu mine
îngropându-mă-n
uitarea
singurătății...

...(Iubirea se ascunde...)

Iubirea
se ascunde
după
lifturi,
pitită
în sărutările
adâncite
ale Universului
ce-și ostoiește
haosul
în ea...
Eu trec...
Fără
să vreau
s-o simt,
s-o văd,
s-o știu,
s-o caut,
să o mai cerșesc...
Mă duc
neștiutor
cu capul
plecat,
cu coardele
gravate
în suflet
și o cutie
de rezonanță
ce mi-e culcuș
alături de
Singurătate...

...(Idei...)

Idei
ce vin
și pleacă,
nebunii
perpetue
răsfrânte
în claritatea
lacrimilor
azvârlite
pe dalele
reci
ale temniței
mele
fără
de cheie,
gratii,
lumină
ori întuneric...
Un pix
așternându-mi
egoismul
pe pagini
și amintiri
atât
de prezente
și neexistente...
Regrete?...
Nu...
Doar
durerea
nașterii
din fiecare
clipă...
Oprește-te...

...(Așteptări...)

Așteptări
răsfrânte
în cristalele
neființării
îngreunând
pleoapele
gândurilor
și ale slovelor
ce vor
să ți se-aștearnă
la picioare...
Îndelungi
visări
de infinit
realizabile
în potență
dar cine știe
de și
în act...
Doar
lacrimile
curg
și brăzdează
obrajii
fără
de voia
noastră:
oricine
ai fi
tu
și fără
să conteze
cine
sunt
eu...
Doar
lacrimile...

...(Rătăcitor nebun...)

Rătăcitor
nebun
printre
stânci
înghețate
fără
de iubire,
bătând
la porți
ferecate
cu mii de
lacăte
nu
pentru
a cere
ci ca să-și vândă
pe nimic
bucăți
de suflet...
Mi-s
lacrimile
zi
de zi
și treișpele
mi-e fârtat
clipă
de clipă...
Neînsoțit
și nerâvnit
de nimeni...
Cu picioarele
însângerate
de căutături
tăioase
și cuvinte
neînțelese...
Rătăcitor
nebun
mi-s...

...(Gepetto...)

Gepetto

se joacă

cu gândurile

mele...

M-agață

de ațe

și mă vântură

de ici-colo

ca pe-o bucată

de lemn

cioplită

în nemărginirea

firii...

Fir-ar

el

să fie

cu barba

lui

albă

cu tot...

Las

că-i arăt

eu

de unde

a venit

și unde

o să crape...

Laă,

Gepetto,

că te prind 

eu...

...(Focuri și doruri...)

Focuri
și doruri
ce n-au
în ce suflet
să se stingă...
Învelite
cu mantia
singurătății
și scăldate
în lacrimi
de 13
gonind
zorii
dimineții
cu oboseala
ființării
hrănite
de sânge
întunecat...
Acorduri,
apeluri,
rațiuni
și vise
orgolioase
înfrâng
inima
răpusă
deja
de-alegeri
și cuvinte
neînțelese...
Sunt
orb...
Nebun
rătăcitor
fără
vreun
căuș
de palmă
să-mi odihnesc
oftatul...

...(Aseară...)

Aseară
Gepetto
vindea
suflete
la metrou...
M-am uitat
la ele
și l-am găsit
pe-al meu
cu o hăinuță
verde
și nas
lung,
spânzurat
cu 4 funii
de o cruce
orizontală:
„Cele
trei
noduri
să fie
în sus...”
dădea
negustorul
indicații
pentru
manipularea
ființărilor
înlemnite...
I-am dat
25 de lei
și am plecat
acasă...

...(Lacrimi...)

Lacrimi
și griji...
Suferință
și durere
înfăptuită
în neștiința
Cosmosului
învinuit
de predestăinuire...
Dor...
Îndelung
oftat
în dulcele
vin
amar
pentru
suflete
făr
de prihană
și dulce
pentru
blestemăția
cugetului
meu...
Lacrimi
și sfinți
păcătoși
venerați
făr
de știință
în ignoranța
întunericului
nevăzut
lumină...
Lacrimi...

...(Te iubesc...)

Te iubesc...
Pentru
asta
m-ai născut
și m-ai crescut
formându-mă
profet
nu pentru
tine
ci pentru
cărările
mele
nevolnice...
Săgeți
m-ai lăsat
să-ț trimit
spre străpungerea
inimii
precum
linii
îndrăznețe
de cerneală
se-aștern
violent
pe pagini
feciorelnice
fără
de prihană...
Tu ești
neprihănirea
și nu voi fi
vreodată
îndeajuns
de necurat
ca șoapta-ți
să nu-mi poată
mântui
nebunia...
Te iubesc...

...(Beții...)

Beții
de gânduri
și cuvinte,
de bluzuri
înlăcrimate
și înmiresmate
de dor...
Chiar
numele
tău
îmi strigă
durerea
și-mi alungă
neființa
forțându-mi
născarea
ce o vreau
doar
pentru
tine...
Dar
tu mă vrei
cu alte
vise
ca să îți liniștești
la rându-ți
visul
ce-nlocuiește
blestemul
cunoașterii
mele...

...(Cuvinte...)

Cuvinte
ce nu spun
nimic...
Aceleași
verbe
ce cuprind
în ele
totul
înlocuind
iubirea
cu ființarea
neînțelegerii
trecerilor
dintre
ani
și a asocierilor
de clipe
nenutrite,
incmpatibile
una
cu cealaltă
și totuși
răsfrânte
în ghearele
ucise
ale mâinii
stângi...
Coarde
și lacrimi...
Bogății
inevitabile
ale
nimănui
și ale tuturor...

...(Port...)

Port
în spinare
vânturi
de gânduri
rătăcite
printre
cernelurile
neuronilor
hrăniți
de galaxiile
născute
din zâmbetul
tău...
Curge
cerneala
pe pagini
precum
se scurge
neiubirea
din visele-mi
când
amintirea
ta
îmi iese
în cale...
Mă scurg
și eu
împleticindu-mă
de la o clipă
la alta,
iubindu-le
pe fiecare
și rămânând
lupul
haiduc
al singurătății...

...(Un singur nume...)

Un singur
nume
și atâtea
lacrimi...
Un singur
nume
și nu
ești
tu...
Fiindcă-i
doar
fantasma
nemuririi
mele
înnecate
în neexistența
absolutului...
Un singur
nume
căci
mi-e
dor
de tine
deși
nu auzit-am
glasulu-ți
tău
mângâindu-mă
de mulți
ani
de vreme...
Un singur
nume...
Sper
numai
să înțeleagă
rațiunea
ce am vrut-o
să îți scrie
un singur
nume...

...(Plimbări târzii...)

Plimbări
târzii
pe pagini
caroiate,
năstrușnice
slove
așternându-se
în calea
ta
precum
se-așterne
albul
laptelui
în galaxiile
nevăzutului...
Te-aș căuta
dar
mă-nspăimântă
gândul
de mine
și nu vreau
ca lumina-ți
nenăscută
să o pătez
cu lacrima-mi
întunecată...
Te-aș
căuta
dar
nu
exist
ca să îți cat
privirea-n
mine...

...(Și o să plâng ca un copil...)

Și o să plâng
ca un copil,
iubito,
când
zâmbetul
o să mi-l dăruișeti
iar lacrimile-mi
te vor întreba
precum
un țânc:
„E pentru mine?”
fiindcă
eu nu știu
cum să mi te dăruiesc
dorind
iubirea-ți
nenutrită
pentru
mine
ci pentru
altul
ce ți-i dumnezeu
cum
mi-ești
și Tu:
ascunsă
și divină
din palmele-ți
născând
povești
ce-alină
neuroni
îmbălsămați
de-atâta
dor,
neexistență
crudă
răspândită
sus
pe crestele
adăpostite
de lupi albi...

...(Nuanțe...)

Nuanțe
de culori
în întuneric
pe care
nici
lumina
nu le poate
cuprinde
iar
întunecimea
vrea
să le avorteze...
Le văd...
Le simt
părăsite,
îndepărtate
fără
de voia lor,
fără
de vina
că s-au/
au fost
născute...
Iubire
nenutrită
și totuși
ființată...
Răzvrătire,
lumină,
întuneric,
Haos,
Cosmos...
Dualități
ce împart
Unul
fără
a vrea
să fie
despărțit....

...(Depresii de iubire...)

Se nalță
umbrele
munților
pe cărări
ocrotite
de lupi
albi
și de zbor
de vulturi
ce nu-și găsesc
alinarea...
Arcași
cu săgeți
fără
de viață
vânează
gânduri
și constelațiile
se ascund
în legături
neuronale...
Cosmos
născut
de talmeș-balmeșul
haosurilor
cu străbunici
de lumină
oglindită
în întuneric...
Așteptări
îndelungi
fără
de timp,
înecate
în disperarea
răbdării...
Depresii
de iubire...

...(Pe cele din urmă pagini...)

Pe cele
din
urmă
pagini
ale nopții
fără
de sfârșit
mâzgălesc
slove
ce aștern
tăcere...
Mută
durere
ascunsă
și nevrută,
schimburi
neînțelese
și zâmbete
nevăzute
înghețate
în unde
GSM...
Fără
de glas
îmi sunt
coardele,
fără
de tine
îmi e
inexistența...
Departe
ești,
aproape
nu-s
și universurile
sângerează...

...(Născutu-s-a lup alb odată...)

Născutu-s-a lup alb odată
din penele păsării Phoenix
cu dor de zbor și dezrobit-a
cărările cu ochi de onyx.

Rămase veșnic să păzească
ce n-are voie de-ocrotire,
răpus și singur să trăiască
să n-afle alții rătăcire...

Născutu-s-a cu colți de-argint, lup albul,
să scânteieze-n noaptea de vedenii
iar ochii săi adăposteau tot veacul
să nu cunoască galaxia vremii...

Adăpostit-a clipa ce îl naște
și dorul păsării ce-i nemurire:
ascunsu-s-a pe creasta-unde nu paște
nici măcar umbra a ce este fire...

Așteaptă călătorii să-i îndrepte
și rătăcirea lor se-oprește-n lacrimile-i
zăcute din dureri prea multe, slute,
încarcerând a sufletului zaceri...

Se-ascunde-n vers și-n slovă și trimite
misive tăinuite, neînțelepte,
neînțelese de suflete triste
ce se-ngrădesc împiedicându-se de trepte...

...(Și fu tăcere...)

Și fu

tăcere...

Din nou

întorsu-ți-ai

fața

de la mine

și interzisu-mi-ai

să îmi mai mângâi

neuronii

cu glăsuirea-ți...

Tăcere...

Fierbere

mută

așteptând

explozia

de gânduri

a ghearelor

decapitate

din mâna

stângă...

Culeg

acuma

prețul

suferințelor

cu care reușit-am

să-ți brăzdez

sufletul...

Ochii

ce nu i-am mai văzut

demult

și inimă

ce bate

ființând

în mine

de departe...

Existența

ta-i

icoană

pentru 

mine,

păcătosul...

...Nebun de negru...

Se strâng în mine sunete, cuvinte
Și lacrimi stinse-n undele rutate
De mii de neuroni ce-s duși pe linte
Și pescăruși râzând în zări uscate...

„Și uite n-are cine să ne-asculte”
Doar tu-mi asculți trăind zorirea zării
Și dintr-un cutter gri pe mese mute
Aștern cuvânt ce-și plânge-n sânge fiii...

Copilo, tu care ești mai femeie
Și decât Eva și întreaga fire
Și-ncerci să naști în mine o scânteie
Ce-a ars mai mult decât o galaxie...

Durerile-mi sunt toate egoiste
Nu ai de ce să vii să mi te-aproprii
Când prințul tău în bezne reci se stinge
Mă lasă, de-alinare simtă-ți stropii...

Căci pe-un nebun nu poate să-l îngâne
O inimă ce-l strigă cu alt nume
Oprește-ți glasul cel născut din zâne
Și ostoiește-l să nu-l știe lume...

Căci numai tu exiști, Nepărăsito,
Iubește-ți omul, uit-a mea născare...
Sunt doar un prost, o știi, tu, Neferito
De a mea nebunie și uitare...

...(NU O S-O CAUȚI!!!...)

NU O S-O CAUȚI!
Nu pentru că
nu ai vrea
ori nu ai avea
puterea
ci pentru
binele ei:
NU O S-O CAUȚI!
Oricât
ți-ar fi
de greu...
Ți-o spun
asta
eu:
fiece
celulă
din tine,
fiece
neuron
din creierul
tău,
fiece
nerv
din
organismul
tău...
NU O S-O CAUȚI!
Pentru
că
o
iubești...

...(Și-mi spui...)

Și-mi spui
să zbor,
să lupt,
să ard
din nou
în mine
cadavrul
dușman
al singurătății...
Zâmbesc...
Atât
de
liniștit
cum
nu mai știu
de câtă
vreme
nu-mi zâmbiră
neuronii...
Să știi
că încă
sunt
acolo
și stânci
și vulturi
și lupi
albi
și păsări
Phoenix...
Sunt...
În leșurile
lor
mi-e somnul
din care vrei
să mă trezesc:
eu
n-am dormit
nicicând
odihna
gândului
și nici
n-o voi vedea
vreodată...

...(Persona non grata...)

Persona
non grata...
Condamnat
că am dat
înapoi
când
aș fi preferat
să mă jertfesc...
M-ai condamnat
și tu:
mă condamn
și eu...
Nu vrut-am
să fac
pe eroul
oferindu-ți
libertatea
ce o ai
și nu ți-o pot
lua
vreodată...
Nu...
Doar
am vrut
să te iubesc
tăcând
dar
egoismul
meu
prins-a
glăsuire
tocmai
când
visul
reușeai
să-l făurești...
Eu
mi-s
coșmarul...
Îmi pare rău...
Mă iartă...

...(Te sun...)

Te sun
cu inima
strânsă
ca nu cumva
să-ți tulbur
gândurile
și visele
tale
să nu se împreuneze
cu fantasmele
mele...
Să ai grijă
de tine
e ce îmi doresc
și ce vreau
pentru
tine:
să-ți păstrezi
sufletul
senin
și-n ochii
tăi
să se reverse
nemurirea
ce o naști
clipă
de clipă...
Să nu uiți
vreodată
că cel întunecat
în slovă
sunt
eu
iar numai
TU
știi
că din
ploi
de lacrimi
nașterea-i
eternă...

...(Glas ursuz...)

Glas
ursuz,
inimă
ursuză,
suflet
ursuz,
ființă...
Neființă,
abis
de lumină
întunecată
și de-ntuneric
luminos...
Fără
de zei,
gol
și străin
mă-ndrept
spre
tine
și-mi pierd
cuvântul:
nu mai știu
a spune
nimic
din graiurile
unduite
pe coarde
de dor
prelinse
în asfințituri
ce se-nfățișează
prea
devreme...
Mă-nec
în slove
și te pierd...

...(3 și 1...)

3 și 1...
Trei
suflete
neîngemănate
și un nebun
împrăștiind
bucăți
de inimă...
30 de ani
și unul
singur
făcându-i
praf
pe  toți...
3 clipe...
3 scântei...
3 focuri
fără
de sfârșit
și-o vară
de care
iadul
s-a ascuns
ca să nu se topească...
3  flăcări
și un singur
foc...
3 lupte
neîncepute,
abandonate
de dinainte
 de a se naște
visul...
Un singur
coșmar:
surd,
orb
și gol...

...(E liniște...)

E liniște
în parc
pe alei
de coarde
de chitară
îmbălsămate
în frunze
îngălbenite
de gânduri...
E liniște...
Se-aude
doar
un nebun
pufăind
cântece
de răzvrătire
fără
să reușească
să se înece
în egoismul
propriu...
Nu încă...
Dar
va reuși...
E liniște...
Și-i noaptea
atât
de dulce
iar zorii
se scurg
atât
de lin
în asfințit
de litere
îngăimate
în cotituri
și vers
neînțeles...
E liniște...

...(Chitara mea...)

Chitara
mea-i
persona
non grata
precum
și cel
ce-și varsă
lacrimile
pe coardele
ei,
neiubită,
nedorită,
voită
doar
din complezență
ca să i se stingă
glasul
în haos
de tehnologie...
A obosit...
A obosit
de râs
în timp
ce plânge
și de încercări
de a străpunge
zâmbete
în dureri
înecate
în beții
de nebunii...
A obosit
și nu-și dorește
decât
s-o mai iubească
praful
ce se-așterne
peste ea
fără
a o roade...

...(Se-ascund...)

Se-ascund
țipetele
pescărușilor
în ultimile
frunze
tomnatice
măturate
de furtunile
de gânduri
ce risipesc
nisipul
lui
Moș Ene...
Eu
le citesc:
de auzit
nu am putut
nicicând
și de-ascultat
nu știu
a învăța...
Eu
le citesc
prelungindu-se
în amurguri
însângerate
și răsărituri
ce nu există
decât
în ochii
tăi...
Eu
orb
sunt
și surd
fără
de inimă...
Fără
de tine...

...(M-am înecat...)

M-am înecat
în gâ nduri
și în tine
născând
depresii
cu inexistența-mi...
Atâtea
planuri,
vise
și cuvinte
răstălmăcite
în întârzieri
de ani
de veacuri...
Când
ești
nu sunt
și când
apar
dispari
fără
de urmă
în unde
GSM...
Mințitu-te-am
atunci
că nu-ți iubesc
ființa,
te mint
și-acum
mințindu-mă
că te iubesc...
Iar
fabulează
egoistul...
Sunt
ca toți
ceilalți
și n-ai de ce
să mă alegi...

...(ANK SU NAMUN!!!...)

ANK
SU
NAMUN!!!...
Doare
gândul
liniștii
și mistuie...
Mistuie
până
la rădăcină,
până
la tine...
Ank
Su
Namun...
Până
la uitarea
de mine
și începutul
din
tine...
Dar
TU
îi aparții
lui
precum
și slova
ta
o spune
iar
eu,
cel
ce numai
dezbinare
sunt,
nu pot
pătrunde
legământul
tău...

...Ankhesenamun...

...(În noaptea asta...)

În noaptea
asta
visez
cai
verzi
pe pereți...
Sper...
Că mi-s sătul
de gânduri
deșucheate
ce-mi scurtcircuitează
neuronii
aruncându-mă
în galaxii
necreate...
Nu le mai vreau...
Nu acum...
Îmi doresc
numai
liniștea
și somnul
cel din urmă
ca zorii
dimineții
când
or încerca
să-mi mângâie
pleoapele
să reușească
să-mi aștearnă
și un zâmbet
peste
cearcănele
îngreunate
de dor...

...(Îmi amorțesc neuronii...)

Îmi amorțesc
neuronii
și gândurile
tremură
nebune
fără
a mai ști
de ele:
mă nasc
și mă renasc
fără
de voia mea
și-mi viețuiesc
neexistențe
plăsmuite
în fantasme...
Iubiri
închipuite
îmi plămădesc
și nu le pot
opri
să mai viseze
atâta
dor
și rătăcire...
OPRIȚI-VĂ,
VOI,
GÂNDURI
NEBUNE!
Dar
nu m-ascultă
și tăcerea
se oprește-n
ziduri
reci...

...(Reîntoarceri...)

Reîntoarceri...

Numere

ce se învârt

spre a aduce

ghinion

cum

susțin

unii...

Origini,

clarități,

limpeziri:

vânt

ce aduce

furtună

ca să spele

tot

descoperind

nimicul

în care

am crezut

și mi-l făcui

altar

de jertfă,

biruință

și neștire...

Reîntoarcere,

blamare,

condamnare

pe vecie

și dincolo

de ea...

...(Furtună mare, Monșer...)

Furtună
mare,
Monșer,
furtună
mare...
Și mă tem
că de data
asta
nu o să mai fie
gând
să stea-n
picioare
și nici
simțire
să mai umble
în existență...
Furtună
mare...
Măcar
de-ar fi
din aripi
de Phoenix
m-aș mai liniști,
însă
mă tem
că nu-i decât
suflarea
care l-a ucis
pe Hades...
Furtună
mare...

...(Mi-s ochii tulburi...)

Mi-s ochii
tulburi
de sângele
scurs
din cadavrele
gândurilor
ucise
necontenit
fără de voie
în oboseala
existenței
neexistente...
Mi-s ochii
tulburi
și pielea
neuronilor
crăpată
de gerul
iadului
ce nu mai știe
a-mi fi
casă...
Mi-s ochii
tulburi
și slovele-ndrăznețe
se-aștern
cu încruntare
și încăpățânare
în fantasmele
născute
din mucii
ce-i opresc
lui dumnezeu
căile
respiratorii
ale blestemelor...
Mi-s ochii tulburi
și mi-i mâna
obosită...

...(Răzmeriță...)

Răzmeriță-i
în mine
zi de zi,
clipă
de clipă...
Și când
ar crede
și neființa-mi
că totu-i
gata,
când
crezi
că peste
gândurile
carbonizate
în sfârșit
se-așterne
liniștea,
din Cosmos
răsar
alte
focuri
să-mi distrugă
Haosul...
Răzmeriță-i
cu tine,
răzmeriță
și fără...
Dar
eu te-aștept
să războim
în doi
și din cenușă
să renaștem
cum nu poate
unu
să o facă...
Eu te aștept...

...(Împărțiri și despărțiri...)

Împărțiri
și despărțiri,
nașteri
ce mor
înainte
de a fi
visate...
Tehnologizare,
apropieri,
îndepărtări:
mă simt
de parcă
sunt
peste
tot
și nicăieri,
legat
de toți
și de nimic,
existând
și viețuindu-mi
inexistența
în același
timp...
Se duse
romantismul...
Nu-i realism,
postmodernism
nici atât...
Pur și simplu
trupuri -
închisori
de suflete
căutându-se
la nesfârșit
dorite
fiind
de inexistențe
nevoite...

...(Mi-e frică de alb...)

Mi-e frică
de alb,
de lumina
de-a pururi:
în non-culoarea
asta
mă disip,
pe când
din întuneric
mă adun...
Căci
dintr-o beznă
de păcat
zămislitu-ma
măicuța
mea
și de acolo
prins-am
contur
de inexistență...
Nu știu
de ce
vă temeți
de întunecime
da-s conștient
de ce
prea multă
lumină
strică:
îmi vreau
conturul
și conștiința
necându-mă
în universuri
și ce-mi doresc
o să îmi fac
cadou...

...(Și-n ziua ceea...)

Și-n ziua ceea
ști-va
nimeni
ce voi face
pentru că
nu voi ști
nici eu...
Nu voi a ști...
Cu cât
mai multă
ignoranță
cu atât
mai bine
și țării
și lumii
și-atâtor
mii
de galaxii...
În ziua ceea
voi muri
nu-ntâia
oară
dar nu mai știu
de voi renaște:
nici
că-mi pasă...
Căci
ziua ceea
nu există
cum nu am existat
nici eu
nicicând
și cum
nici mâzgăleala
de pe aste
pagini
nu va viețui...

...(Și simt...)

Și simt
din nou
cum mi se adâncește
gândul
în orbite
și-n răzvrătiri
nebune
se îneacă
lacrimi...
Cum
reîntoarceri
neînțelese
își repetă
ciclul
peste
cenușa-mi,
peste
veacuri,
peste...
Iarăși
Și iarăși
simt
cum vă condamn
pe toți
la moarte
gelos
fiind
pe existența
ce n-am știut
nicicând
vreodată
a gusta...

...(Nu am știut...)

Nu am știut
nicicând
iubi,
nicicând
să sufăr,
nicicând
a viețui...
Merit
uitarea
tăcerii
și praful
inexistenței
din care
să mă hrănesc
veșnicii
de veșnicii
mai jos
de iadul
în care
credeți
toți...
M-am dezgolit
crezând
că iubesc
adevărul
dar
mă scăldai
tot timpul
în minciună
și-n curvăsărirea
atomilor
ce-i nasc
și îi ucid
în mine...
Nu am știut
nicicând...

...(Încep să scrijelesc...)

Mi-e dor de tine,
de ce s

Încep
să scrijelesc
slove
întunecate
în egoismul
propri
și le tai
dulceața
ce mi-ar îmbuna
răzvrătirea
căci
nu te-ar
liniști...
Din contră,
mai rău
decât
o lamă
ce-ar despica
locul
în care
suflet,
trup
și spirit
se împreunează,
ar sfârteca
în tine
gânduri
înnebunindu-ți
neuronii
ce m-au născut,
visat
și suportat
atât
amar
de ani de zile...
Ți-ai aminti
că m-ai iubit,
că mă iubești
și ai vedea
că rănile
îți sângerează
întru
veșnicie...

...(Iubito-n seara asta-s sincer...)

Iubito-n seara asta-s sincer și-ți scriu că nu te mai iubesc

Așa cum mi-ai cerut să recunosc de ani de zile

Necând durerea în slove de neștire

Și lumi prin care eu tot rătăcesc...

În seara asta recunosc: nu te-am iubit nicicând

Ai fost destul de ageră la minte

Să vezi cât sunt de egoist și că-mi fac ținte

Dintre copilele cu glas plăpând...

Nu te iubesc, nu te-am iubit, nu te-oi iubi vreodată

La fel cum nici măcar pe mine nu m-o ști

Și cum nimic nu pot a-mi prevesti

Când nu-nțelegu-ți lacrima-ți scăldată...

Nu, nu iubesc, nu-i nimenea să fi iubit

Și să voiesc a mea simțire

Să pot să-i dăruiesc spre viețuire...

Mă știu: sunt doar un porc și-un nesimțit...

De  asta-ți scriu acum rândurile-astea

Ca în sfârșit măcar odat să recunosc

Că nu-s nimic mai mult decât un prost

Și ți-am vrut numai leșul sus pe o stea...

Mânca-mi-ar moartea celulele de vii

De-ar fi așa cum mai scriu unii că-i: sfârșitul!

Și scrum mă facă: să-mi găsesc mormântul

De veci în ochii tăi albaștri-verzi-căprui...

...(Degete alungite...)

Degete
alungite
și mâini
îmbătrânite...
Piele
de suflet
uscată
în stingerea
neuronilor
și iaduri
înghețate
de atâta
lumină...
Nu-s dumnezei...
Nu-s demoni...
Iar
oamenii
uitat-au
să mai fie...
Mi-s
numai
o fantasmă
rătăcită
între
culori
de timp
pe culoarele
fulgerelor
trăsnite
din ciocanul
lui Hefaistos...
Nu-s
nici măcar
o umbră
cât
tu
nu ești...
Nu sunt...

...(Tare îmi plac...)

Tare
îmi plac
dumnezeii
voștri
pe care-i folosiți
ca bancomate
când
aveți
nevoie
și dacă nu
primiți
îi înjurați
de toate cele...
Rău
îmi pare...
Atât de rău...
De aș avea
turbinca
lui Ivan
v-aș îndesa
pe toți
cu dumnezeii
și cu dracii
voștri
în acelaș
loc:
poate
atunci
ați vorbi
și voi
și v-ați mai
lămuri
de cum stă
treaba...
„Pașol, Vidma!
NA TURBINCA
CIORTI!”

...(E halouinu...)

E halouinu...
Hai
să ne mascăm
măcar
o dată:
eu
în mine
însumi
și tu
în tine
însăți,
să stăm
cu sufletele
despuiate
unul
în fața
celuilalt
și inimile
să își spună
adevăr
fără
cuvinte...
Ai curajul?....
Măcar
de-am încerca
o dată:
ce ne-ar costa
mai mult
decât
risipa
măștilor
ce ni le punem
zi de zi
îndepărtându-ne
unul
de altul?...

...(În dragoste și în război...)

În dragoste
și în război
nu-s reguli:
ori lupți
până la moarte
și iei
ce ți-e sortit
ori
duci
o existență
lașă
părăsindu-ți
sufletul...
Io-s
lașul:
lăsând
întotdeauna
bucăți
din
neființa-mi
și luptând
doar
împotriva
propriei
dorințe
de a te iubi...
În dragoste
și în război
nu-s reguli...
Eu sunt
lașul:
călcat-am
peste
mine
ca TU
să FII
și AL+UL
să te aibă...
Eu
sunt
lașul...

...(Lumi întretăiate...)

Lumi
întretăiate,
iluzii
născute
și dumnezei
ce se sting
în ereziile
gharei
mâinii
stângi...
Sunet
de bași,
semnale
de război:
când
oi fi
coborât
eu
poarta
și-oi fi lăsat
cu limbă
de moarte
arcașilor
mei
să împietrească?...
M-am trezit
gol,
fără lanțuri,
fără
lacăte...
Doar
cu o cheie
ruginită
ce-o mistuie
stomacul
neuronilor
plini
de vise...

...(Nu mi-am învățat trecutul...)

Nu mi-am
învățat
trecutul
și blestemat
mi-s
să mă repet
învârtindu-mă
în cercuri
de neuroni
distruși
în durerea
inimii...
Elipse,
spirale
de nebunie,
criminal
de gânduri,
osânditor
de iubire...
Îmi sunt
blestem
și îți sunt
Haos
voind
cu egoismul
meu
să năpustesc
atâta
neființă
asupră-ți
pentru că
TU
ești
iară
eu
nu-s...

...(Te văd aievea...)

Te văd
aievea
fără
să te pot
atinge
și glasu-ți
mut
grăiește
cu tăcere...
Unde
ți-i șoapta?
Și cântul
unde-ți
dispăru?
Mă sting,
copile,
mă sfărâm
și mă-mprăștii
de viu
printre
neuronii
Universului
pe care l-ai creat...
Unde
ești
TU,
Dumnezeu
al mântuirii
mele
și blestem
al propriei
mele
inexistențe?
Unde
ești
copile?...

...(Lacrimi și coarde...)

Lacrimi
și coarde...
Gânduri
răzlețe
răsfrânte
de oboseala
unghiei
din degetul
stâng
ce se-odihnește
căutând
semitonul
potrivit
pe-un grif
fără
de minte...
Somnifer...
Alcool
și iarăși
somnifer
spre deznădejdea
literelor
nevăzute
de ochii
îmbuibați
de lumină
electronică...
Litere,
sclave
litere
schilodite
și întoarse
din ființa lor
de slovă...
Lacrimi
și coarde...

...(Oboseală și dor...)

Oboseală
și dor...
Atâta
dor
de tine
și zâmbetul
ce-ți luminează
ochii,
de gândurile
tale-nvolburate,
de glasul tău
lin,
de ființa ta...
De-abia
sunt
ceasuri
de când
nu ne văzurăm
și mi-e dor
de tine
de dinainte
de a ne despărți...
„Nebunule!”...
Așa
precum
l-ai scris
îmi sună-n
minte
ca un cânt
ce mă mistuie...
„Nebunule...”
Uite:
nebunul
îți transmite
„Noapte
bună...”

...(E noapte...)

E noapte...
Un vânt
tomnatic
îmi cerne
gândurile
și ți le trimite
precum
viața
face
schimb
de replici
cu moartea
transformându-se
una în
cealaltă
la nesfârșit...
Un gând
de somn
ușor
și vise
line
mai pot
trimite
către
tine...
Nu este
primul
și nu știu
de-o fi
cel
din urmă
dar
vreau
să-ți faci
din el
cunună
și stelele
și luna
să ți se închine...

...(Țigări...)

Țigări
fumegânde
împiedică
degete
înfricoșate
să se unească...
Zâmbete,
șoapte,
cânt îngânat
și Cosmos
haotic
în armonia lui:
toate
se-nfruptă,
se-apropie,
se depărtează
evitând
dureri,
nevoind
să aibă
ce uita...
Spaime,
neadevăruri,
lucruri
ascunse
pe pagini
bete
de prea multă
trăire...
„Nebunule...”

...(„De ce nu stai cu ea?”...)

„De ce nu stai cu ea?...

Ții mult la ea, nu?”

„Da...”

Cum să-i explic eu omului

ce are ca finalitate

doar să intre-n tine

și să iasă

că tu mecdonăldănuirile

nu le suporți

și te ferești de ele

tot spunându-ți

că ești grasă...

Cum să îl fac

să înțeleagă

că al tău zâmbet

din două ceasuri

ce te-au transfigurat

străpunge Universul

și că nu-i stea ori galaxie

să-și bucure inexistența

știindu-te că ești...

Cum?...

Dar cum să-i spun

și să îl fac să simtă

și chipu-ți

și șoapta-ți

și cântecele îngânate

pe refrene de demult

ca să-nțeleagă

că-i creangă de aur

ce mi-ai dăruit

cântând,

bând fericire...

Cum?

Cum să-i arăt

că tu vezi luni pătrate

și-atât de mult

se zbat în pieptul tău

că-mbrățișarea ta

fu mult mai mult decât

mă naște

și-n ochii tăi

găsit-am mântuire...

Cum?...

...(Tăceri...)

Tăceri
adânci
și suferință
înăsprită
în irisul
ochiului
stâng
al Haosului...
Crescut-am
sub mantia
iubirii
tale
și acum,
precum
un câine
care mușcă
mâna
ce-l hrănește,
te sting
în neființă
și liniști
fără de
liniște...
Tăceri...
Dureri
și nerecunoștință...
Uite-așa
născutu-m-am
eu,
egoistul,
din iubirea ta
ce am știut
s-o fac
numai
otravă...
Mă iartă...

...(Ne-am întâlnit...)

Ne-am întâlnit...
Eu coboram
spre măruntaiele
gândirii
și tu urcai
grăbită,
lin
pe trepte
de lumină...
Foc
îți ardea
pe buze
și în ochi
și-n suflet...
Foc...
Dar nu era
nici
pentru
mine
nici
pentru
el...
Erau
doar
flăcări
de ființă
vie
ce se zbate
în închisoare
de inexistență...
Ne-am întâlnit
și m-ai pupat
și ai fugit
ca să-ți săruți
încă
odată
gratiile
rătăcirii...
Ne-am întâlnit...

...(Nu m-ai făcut să sufăr...)

Nu m-ai făcut
să sufăr
chiar
deloc...
Mi-ai fost
lumină
și-ntuneric,
mi-ai fost
TOTUL
pentru
c-așa
ai existat
în plăsmuirea-mi...
Pentru
c-așa
nasc
eu
fantasme,
stihii
și iluzii...
(Ce-mi place
să mai
fiu
în centru:
doar
EU,
tâmpit
și egoist
tot timpul...)
Nu...
Să nu îți treacă
nici
prin umbra
minții
că suferința-mi
ți se datorează:
„Căci
EU am SPUS:
voi sunteți
DUMNEZEI!”

...(Nu te mai caut...)

Nu te mai 

caut...

Așa-ți 

spusesem

cu jurământ

pe mine,

pe ființa

mea,

pe inexistența-mi

proprie...

Nu te mai 

caut...

până

mă-mbăt

iarăși,

și vezi

ce nebunie

fi-va

întru

gândurile

tale

că nici

cuvântul

ce născut-a 

totul

nu va putea

să te descurce...

Nu te mai 

caut...

Fii fără

grijă:

mi-s beat

și-acum

și încetat-am

să mă caut...

Ce egoist:

**-tu-mă-n...

...(Sunt gol...)

Sunt
gol...
Întru
sfârșitul
începutului
rămăsei
fără
lanțuri
și de aripi...
Le-am retezat
născând
lăcate
(nu-i forma
literară
dar
îmi place!)
din unghia
ruptă
a index-ului
drept...
Sunt
gol,
sunt
liber..,.
Și ce folos...
Las...
Vine
vremea
și din gheara-mi
frântă
naște-voi
alte
fantasme
și ciotul
meu
de aripi
purta-mă-va
iarăși
către
Abisul
ce îmi cântă
dorul...

...(Insomnii...)

Insomnii
de toamnă...
Plimbări
târzii
în hăuri
de suflete,
gânduri
nespuse
și dor
de cuvânt
așternut
pe hârtie...
Slove
neînțelese,
redactate
pe paginile
virtuale
ale minții...
Galaxii...
Universuri
ce se întorc
spre
sine
și-ntunecimi
murind
născând
lumină...
Insomnii
de tine
făr de mine...
Insomnii...

...(Să-ți spele...)

Să-ți spele
lacrimile
ploaia
și curețe-ți
durerea
ca lumea
de păcate...
Cum
liniștită
scaldă
lin
pământul
să picure
în sufletu-ți
lumină
și inima-ți
deschidă
revărsând
iubirea-ți...
Deschidă-ți
ochii
minții
și limpezească-ți
gândul
să poți
salva
ca pân acuma
lumea
de damnare...
Renaște-te,
copilo...
Renaște
și cu tine
să renască
TOTUL...

...(Aș vrea să fiu acolo....)

Aș vrea
să fiu
acolo...
Făr
de citiri
de gânduri...
Doar
să-ți îmbrățișez
ființa
și liniștea
durerii...
Nu știu
ce faci...
Nu știu
de noaptea-ți
va fi sfetnic,
dar știu
că dragostea-mi
ucide
și nu aduce
viață
ci numai
dezbinare
și griji
și suferință...
Rămân
încovoiat
și ghemuit
întru
neexistența-mi
dorind
ca stingerea-mi
să-ți fie
viață...
Rămân
căci eu
nu pot
te naște...
Tu doar
Ești,
eu
nicicând...

...(|Griji...)

Griji...
Gânduri
despletite,
împletite,
împerecheate,
desperecheate...
Gânduri
rătăcite,
fără de
cărare,
reîntoarse
fără
viitor...
Gânduri
de suflet,
de iubire...
Gânduri
fără
adevăr,
născute
departe
de lumină
și întuneric,
în neexistență
pură,
neacceptate,
izgonite
și ucise
clipă
de clipă,
pierzându-și
menirea...
Iubire...
Adevăr...
Griji...
Suferință...
Gânduri...

...(Dar tu nu știi...)

Dar tu nu știi să cazi deloc, iubito...
De câte ori să îți repet, să-ți spun
Că-n hăul tău sunt înălțimi, lumină
Și te înalți spre-azururi de nebun...

Nu-i nimeni să-ți răpească zborul
Și raza ta nu-i de atins nicicum
Oricât aș încerca cu nebunia-mi, dorul,
Nimic nu-ți întinează vălul de acum...

Că-n existența-mi sunt doar bulă de săpun
Ce-o naști și-n moartea-i se-negrește, știi prea bine
Când m-ai născut uitat-ai „rămas bun”
Și gândul meu e parte-acum din tine...

Ne contopim cu-aceleași vorbe dulci
Și amărui și zâmbete și lacrimi
Cu ochi necați de gânduri tu te culci
Și nu vrei să mă lași să-ți șterg din patimi...

Nebun sunt, egoist fără măsură
Căci numai pentru mine-mi doresc șoapta-ți
Străini de depărtări te strâng de mână
Și-n sărutări de isterie scald cetatea-ți...

Nebun sunt eu, copilo, Dumnezeu ce-mi ești
Cum nu a fost și nu va fi nicicând pe lume
Da... Te iubesc... Și-n noapte-mi ești
Tu doar lumina ce nu știe a se curme...

Străină și nebună-mi ești și tu
Și din cuvinte știi a mă răpune
Spunând c-ai învățat din mine verbu
Când eu nici vrednic nu-s să-ți spun pe Nume...

...(Măcar Acuma...)

Măcar
Acuma
pot
să plâng...
Sî strâng
furtuni,
să le dezlănțui
și să șiroiască
gând
pe pereții
reci
din orbite
sleite
și slăbite
de alcool...
Măcar
acum
mai pot
să plâng,
să-l fac
pe
„a”
ca pe un
„o”
și să iasă un
„au”
”vai de curu meu...”
Măcar
acum
pot
să
plâng...

...(Atâta vreme...)

Atâta
vreme
m-am dorit
șoptit
și n-am știut
că pura-mi
neexistență-i
șoapta ta...
Atâția
ani
cătând
să-ți alung
grija
și tu nășteai
ființa-mi
fără de-a mea
știre...
Atâta
vreme,
copile...
Ca-n tine
să cristalizezi
o nebunie
și să nu te merit...
Eu,
mentor,
nu-s decât
un rod
al rugii
tale,
dar
nu spre
vina-ți
ci spre condamnarea-ți
ce-am grăit-o
neexistând...
Atâta
vreme...

...(Eu nu exist...)

Eu nu exist...
Atâta
vreme
amăgitu-m-am
că sunt
și în cuvânt
și-n faptă
când
neființa
îmi e stare...
Nu merit
să iubesc,
să fiu,
să am trecut,
prezent
ori viitor...
Nu-i al meu
merit
că iubesc:
sămânța
șade-n
altă parte
și nu sunt
vrednic
să trăiască-n
mine...
Că ard
în mine
vijelii,
furtuni,
prăpăstii
de săgeți:
îți mulțumesc
și
rogu-te,
mă iartă
că îndrăznit-am
precum Prometeu
să fur
scântei...

...(Sunt focuri...)

Sunt
focuri
care ard,
se sting
și se învăluie-n
cenușă,
însă sub
tină
stă
jăratec
și fiece
suflare
aprinde,
mistuiește
în amintiri
de vremi
trecute
și prezente
făr de
viitor...
Sunt
focuri
neuitate,
nevăzute
ce distrug
meniri...
Sunt
focuri...
De nu vreți
să vă ardeți:
stați
de-o parte...

...(M-am ferecat...)

M-am ferecat
întru
străfundurile
sufletului
meu
și îmi făcui
cetate
cu ziduri
groase
și turn
de apărare...
Mă-ntemnițai
în locul
neștiut
măcar
de mine
și aruncat-am
cheia
lanțurilor
ce-mi scrijelesc
gândirea...
Arcașii
sunt
pe ziduri
c-o singură
comandă:
„UCIDE!”
Nimeni
nu poate
trece
și nu va reuși
căci
poduri
nu-s
și cetățuia-mi
n-o cunoaște
nimeni...

...(Astăzi mi-am risipit...)

Astăzi
mi-am risipit
din sânge
ca inima-mi
să nu mai poată
bate...
Se chinuie,
săraca,
vrea
să doară
dar fără hrana-i
pompa
stă
și plânge...
Încearcă
să îmi amintească
de vremurile
dinainte
și nu mai poate...
Am reușit...
Pentru
cât timp?
Doar
până
data
viitoare...
Astăzi
mi-am risipit
din sânge...

...(Furtuni...)

Furtuni...
Furtuni
tomnatice
de neuroni
azvârl
în juru-mi
otrăvind
cuvinte
nerostite...
Furtuni...
Ce bine
că-s în neuronul
meu
cel singur
ce-o să se-mprăștie
ca gelatina
în curând...
Furtuni
și slove-ncrucișate
tăiate
de cozi negre
pe masă
de sticlă
și pe foi
ce nu pot
ține-n
frâu
cuvinte...
De mă vedeți:
FUGIȚI!
În mine
nu-i decât
furtună...

...(Sting vieți...)

Sting
vieți
stingându-mi-o
pe-a mea
în urină
electronică
vărsată
pe viețuiri
ce am răpit
cerșind...
N-ați vrut
să mă lăsați
să mor...
O să vă las
să existați
și-oi fi
departe
în centri
nervoși
neostoiți
de vreo arvună
chimică
ce mi-aș dori-o...
Un cerșetor
nebun
și orb
ce-și trage seva
din gheare
de motan
vrăjitoresc:
nu ați stiut
și nici nu o să știți
vreodată
ce pot
să-mi fete
neuronii...
Vai de sinapsa
mea
neexistentă...

...(Nu-i coardă...)

Nu-i coardă

și nu-i suflet

să-mi dea

singurătatea

în care să mă odihnesc

de-a pururi...

De-ar fi

n-aș mai dori

însoțirea

singurii

doamne

ce m-a dorit

vreodată...

Păcat

de ea...

M-așteaptă

de atâta vreme

să-mi tăinuiască

chinul

dar nu vin...

Nu-i vreme...

Nu-i timp

și nici nu își dă seama

că-s doar

fantasmă

și ea

dorindu-mă

uită

de voi

cei ce n-o vreți

și s`teți

doriți...

Mai ai răbdare,

Doamna mea...

Veni-voi,

numai

nu mă părăsi

și tu...

...(Mă plimb...)

Mă plimb
dintr-o
psihoză-n
alta
creând,
desființând
ființe...
Mi-s dumnezeu
atât de mic
și singur
că n-am cui
să mă plâng
să mi se-nchine...
Ce-i drept,
la câte miliarde
de nonconștiințe
fiziciuiesc,
de ce
mi-aș bate
capul
c-ar fi una
să se-nchine
și pe altarul
meu...
Mă închinai
destul...
De-acu
mai du-vă
dracu -
ăla de vi-i teamă
să nu vă-nvârtă
sufletele
în cazane
de smoală...
Hai!
Aruncați
cu pietre-n mine
că scriu
blasfemii...
Fi-r-ați voi...

...(Desfătatu-mi-am...)

Desfătatu-mi-am
nescrisul
cu-atâta
drojdie
de-amărăciune
că-mi amorțește
neuronul
ăla
singur
de se plictisea
tot
dând
din colț
în colț...
Nu-mi doresc
decât
somnul
singurătății
scăldat
în lacrimile
coardelor
chitarei
neascultate
de nimeni...
Nu-i existență
cât sunt
eu
și nici
Apocalipsul
n-o să vină
până
nu i-oi spune...
Of...
De l-aș putea
grăi
mai repede...

...(Scrijelesc...)

Scrijelesc
cu foc
pereții
de sânge
ai sufletului...
Nu mi-am mai scris
demult...
Și nu mă prăvălesc
din nou
în clișeul
de-a nu îți adresa
ceva
de multă
vreme...
Sătul
mi-s
de ființare...
Vreau
doar
neant
de singurătate...
Asta
tânjesc
de vreme-ndelungată
și-mi tremură
inima
gândindu-mă
la asta...
Singur...
Sub
ceruri
albastre
de beton...
În sfârșit
SINGUR...

...(Și-ai dispărut...)

...Și-ai dispărut...
Fără
să spui
nimic...
Nu ai lăsat
în urmă
decât
umbre
și slove
ce ți-au sfâșiat
existența...
Îmbrățișat-am
depărtări
și-ascunsu-m-am
de tine
să nu-ți rănesc
ființa
iar tu
ai dispărut...
N-am decât
lacrimi
ce-mi îneacă
glasul
și gândul
ce te-a bântuit
oriunde
fără de știința-ți...
Nu am nimic...
Nu ești...
Nu sunt...
Ai dispărut
și pașii
noștri
se-ntâlnesc
fără
a se cunoaște
în surzenia
abisurilor
mele...
Ai dispărut...

...(Ceruri...)

Ceruri
împovărate
de atâta
senin
se pleacă
peste
existențele
noastre
implorându-și
moartea...
Iar
noi,
cu săbiile
ființei
și ale neființei,
le prelungim
agonia
ospătându-ne
și îmbătându-ne
cu sângele
vărsat
pe altarele
ce le-au născut...
Urlete
de răzmeriță
și foamete
de sine
muțesc
glasul
zeilor
și se preling
precum
nisipul
de clepsidră
în oasele
îmbătrânite
ale Morții:
își mai ascute
coasa
ultima oară-
pentru
ea...

...(Ne mințim...)

Ne mințim
cu aceleași
cuvinte
născând
sensuri
opuse
și rănind
clipe
materializate
în cenușa
lui Hefaistos...
Phoenix
s-a speriat:
s-a ascuns
de lumina
noastră
în întunericul
ce-i protejează
nașterea
de veninul
ce ne curge
în vene...
Zeii
au ars
și le-am băut
cenușa...
Nici
Omul
nu există...
Suntem
doar
noi:
două
năluci
fără de
existență...

...(Să fie...)

Să fie

ultimul

din primii

morți

ce-i depeni

astăzi

în clipele

ce trec

fără să uite

anacolutul

din notele

de plată

ale Doamnei

ce-ți teme

vorbele

căci 

ai răpus

mai multe

sunete

decât

putea-va

ea

vreodată...

Să fie:

să-i bucuri

cu odihnă

că tare

li-i spurcată

valea

asta

în care-și

năpăstuiesc

cărările...

Să fie!

Nu cum 

Ești

căci n-or putea

nicicând,

dar

FIE!!!

...(Scrie!...)

Scrie!

Scrie

și potolește-ți

setea

de vânt

căci

încă

nu-i trecută

vremea

pașilor

ce-ți bucură

clipa...

Scrie

cât mai poți

ține

pana

în mână

căci

încă nu-i

clipa

șoaptelor

de dincolo...

Răzbună-ți

cuvintele

și liniștește-le...

Fă-le

să urle

de durere

și să cânte

beția

existenței...

Ești dumnezeu,

ce dracu!

Fă

ce e de făcut!

...(Secundă mărită...)

Secundă

mărită

te cheamă

să-ți mânjească

degetele

cu sângele

clipelor

osândite...

Nici tu nu știi

ce-ai vrea să știi

dar

te îneci

în Oracolul

vieții

chibzuindu-l

ca nu cumva

să înșele

vreo existență

cu vorba-i

fără înțelesuri...

Vino,

din nou,

să-l mai înveți:

prea multe

supusu-s-au

răscoalei

sale

sinuoase

și pierdutu-s-au

pe cărări

ce nu există

nici măcar

în chibzuirea

ta...

Te-ntoarce,

dă-le să bea

tristețea-ți

amară:

s-or mai trezi,

poate,

și blestemându-te

s-or mântui...

...(Ți-ai prezis...)

Ți-ai prezis

destinul

fără a voi

și nu asculți

de oracolul

ce-l răsfrângi

în buricul

degetelor

cu glasu-ți

mut...

Grav

te-așezi

în fața lor

și-ți deschizi

tristețea

știind

că nu-i suflet

să o vrea...

Și, totuși,

stai

huiduit

de priviri

politicoase

ce-mping

aplauze

de alungare...

Tu stai...

Oricum

nu ai intrat

să poți fi alungat...

Stai

pășind

și gonești

pe loc

precum

Timpul

ce nu există

fără de tine...

...(Și-nc-odată...)

Și-nc-odată

ca-ntr-o horă

deșănțată,

desfrânată,

răzbunată

de feciori

cu fruntea

lată...

Ne pornim,

călăuzim,

s-auzim

și să vorbim

despre nunți

cernite-n munți,

despre stele

viorele,

mititele,

vai de ele...

Nu-i nici Timpul,

el, căruntul,

și răsfrântul

prin noroi

să ne-asmute,

să ne-nfrunte,

să se-nfrupte!

Vai de noi!

Dar de-ar fi,

de-ar poposi,

s-ar aspri,

s-ar odihni

tot în cot

de negru Olt

ne-ar durea

și ne-ar păsa...

Și-uite frica

nepăzita

a fugit

și s-a ascuns

de nebuni

de nepătruns...

Și-am căscat, 

ne-am plimbat,

am jucat,

nebunia-am terminat...

...(Seară de martie...)

Seară

de martie...

Gânduri

ce vin

și pleacă

chemate

de acorduri

mânuite

de minți

deșănțate

ce se războiesc

în capul meu

de maniaco-

depresiv

cu-atâtea

polarități...

Mâine

n-oi mai ști

de ce-am venit

și ce-am sperat...

De-o mai fi

mâine...

Nu mai 

contează...

Speranțele

oricum

vin

și trec:

doar 

noi

rămânem

ascunzându-ne

și ivindu-ne

precum

zorii

zeului

Marte...

...(O foaie...)

O foaie,

un pix

și un cântec

de chitară:

atât am,

atât îmi trebuie

să-mi alin

singurătatea

ce-mi ține

de cald,

de frig,

de foame

și sete...

Acum,

Singurătate,

că s`tem

din nou

împreună

(nu că ne-am fi

despărțit

vreodat`)

hai

s-o punem

de-un joc

și de-o slovă

ruginită

pe sabia

lui Damocles...

Știi

prea bine

că nectarul

zeilor

ne e otravă:

ia să-i otrăvim

și noi

cu vise

neîmpăcate

poate

s-or sătura

să ne bântuie

mințile...

...(Am venit...)

Am venit

s-ascult,

să scriu,

să înțeleg

ce nu e de-nțeles

și să văd

ce nu e de văzut...

Scăldat

în lumina

de crepuscul

a lumânării

topesc

clipele

precum

focul

lui Hefaistos

metalele

zeilor...

În umbre

aștern

acorduri

minore

învăluit

în coarde

de vioară

născute

de mâna

unui

nebun

orb,

surd

și mut...

Sunt

Neexistență...

...(Te caut...)

Te caut
unde
nu ești:
printre
acorduri
de țigară
și fum
de chitară
mânuită
de o vioară
nebună
precum
clipa
ce ne stinge
ca pe două
stele
ce se atrag
și se resping
una pe alta
la margine
de gaură
neagră...
Nu știu
cine ești...
Habar
n-am
cine
sunt...
Dar
căutarea-mi
se târăște
fără de
vocea-mi
strigându-ți
numele
pe care
nu-l cunosc:
Tu,
Dumnezeu
al osândirii
mele...

...(Acolo...)

„Și unde
ai fi vrut
să fii?”
„În brațele
cuiva...”

Acolo
să îmi fi ostoit
privirea
ca să văd
cu-adevărat...
Să îmi fi adăpat
inima
ca să simt
și ca să ard...
Să îmi fi odihnit
ființa
spre ființarea
în liniști
tulburate,
dar ființare...
Să îmi fi așternut
cuvântul
ca să devină
tăcerea
unui sărut...
Să mă fi ascuns
cu totul
ca să ies
fără de frică
în lumină
cu privirea
împurpurată
de-atâtea universuri...
Să te fi cunoscut,
să mă fi
viețuit
și să fi
îngânat
împreună
șoapta
iubirii...

...(Eclipsă...)

Eclipsă
de senin
și lumină
tăcută
ascunse
în lacrimi
ce nu vor
să cadă...
E ziua
în care
trebuia
să mor...
Sau
fuse...
Și uite
c-acum
sunt
creând
cacofonii
de pronunție
pe hârtii
mute...
Cuvinte
fără
de
trăire:
în zadar!
În zadar
vă zbateți
să vă aștern:
nu vă așteaptă
decât
INEXISTENȚA!...

...(M-ai năpăstuit...)

M-ai năpăstuit,
Năluco...
Mi-ai tulburat
visele
cu liniștea ta
și m-ai lăsat
pradă
stihiei
de după
cu un singur
pupic...
Atât...
Tu,
fără de chip,
eu,
fără de amintire...
Ai venit,
ți-ai croit
drum
prin subconștientul
stelelor
ca să naști
gaura neagră
ce-mi năpăstuiește
universul...
Și fu atât de dulce...
Și te-ai dus...
Și am rămas
ca un vițel,
pardon!,
un bou
la poartă nouă...
Merci mult
de-oftat...
N-o să-l înapoiez:
prea grea e
astă datorie
s-o las
altcuiva...

...(Caiet de lacrimi...)

Caiet de lacrimi...
Caiet de cuvinte
lăsate
să moară
în depresiile
chinuite
ale demonilor
neexistenți...
Caiete
de umbre
lăsate
pe coperți
de suflete
de îngerii
ce scaldă
ființarea
în zâmbete
de ignoranță...
Caiete de tine
și de mine,
mai mult de mine
decât de tine:
eu nu exist,
nici tu nu vrei să fii...
Caiete de dumnezei
neînțeleși,
imaginați
și întinați
în lacrimi
de credință pură
în nimic...
Caiete...
Și te-aștepți
să nu plâng?...

...(Mă-ntreb...)

Mă-ntreb
ce-ar spune
sufletele
noastre
de s-ar întâlni
vreodată:
Tu,
înger
cu părul
de lumină,
și eu,
nebunul
ce nu știe
decât
să fie
a dracu...
Habar
nu am...
De-aș fi știut
ți-aș fi spus
dar
sufletu-mi
străin
este
de mine:
cu-atât
mai mult
de tine...
N-o să-ți vorbesc...
Și nici măcar
n-o să-ți arăt
vreodată
vreo scânteie:
lăsa-voi
nebunia-mi
să-ți orbească
ochii...
Pa,
iubito!...

...(Ți-e teamă de cuvinte...)

Ți-e teamă de cuvinte
de slove și durere
și-atunci, fără de minte,
nu-mi dai decât tăcere...

Ți-e teamă de iubire
căci nu pe-a mea o cauți...
Te-ascunzi în lucruri sfinte:
te urci pe piedestalu-ți

Și nu vrei să te-atingă
păcatul ce-i în mine:
m-ai aruncat în tindă
ca pe-un plouat tăciune...

Iar eu accept ca prostul
sperând că vreodată
schimba-mi-se-va rostul
și n-oi sta doar la poartă...

Măcar de-ai spune: „Bulă!
Te ia și te întoarce!
N-am chef de scriitură:
mă lasă, dracu,-n pace!”

Și glasu-ți stins muțește
dorința ce-i în mine...
Te las pe vârf de creste:
ia ce nu-mi aparține!

C-am înrăznit vreodată
să-ți tulbur liniștirea
să uiți! Și totodată
să-mi ștergi și amintirea...

...(Să nu-ndrăznești...)

Să nu-ndrăznești
să mă iubești!...
Să nu-ndrăznești...
Nu când
în mine
luptă
Haos
și beznă
pe cărări
de lumină
flancate
de acorduri
de vioară...
Asta
nu-i poezie:
e nebunie
clinică
așternută
pe colțul
de răsărit
al careului
ce înconjoară
soarele...
Nu sunt
simboluri
și nici
cuvinte:
Sunt!
Exist!
și-atât
contează...
Să nu-ndrăznești
să faci
ce-am făptuit:
pe libertatea ta
nu dau
doi bani...
În schimb
a mea-i
fără
de preț...

...(Aș vrea să urlu, Glasule...)

Aș vrea să urlu,

Glasule,

Atât cât m-ăi mai ține,

De durerea

Sunetului

Ce nu-mi mai străpunge

Timpanul...

Aș vrea să urlu

De durerea

Inimii

Ce bate,

Bate,

Dar nu mai știu până când...

Și aș mai vrea să urlu

De durerea

Sufletului

Ce mă părăsește...

Dar

Ce folos

Să aibă?

Nu folosește nimănui

Durerea-mi

Și țipătul din suflet

Este surd

Cum surdă mi-e și inima

Și rațiunea

Ce-mi fentează

Realitatea

Scrisă de alții...

Aș vrea...

Și ce dacă aș vrea

Și nu mai pot?

Și ce dacă mă sting?

Nu-s alți atâția

Care-și curmă clipa

Fără să știe

Nimeni?

Când fi-va

Nebunia-mi

Stinsă

Și împrăștiaă-n cosmos

Precum cenușa-mi

Să îți aduci aminte,

Tu, cititorule,

Că te-ai născut de unul singur

Și moartea-ți

Fi-va

Și mai singură...

Să nu uiți asta...

Și să nu chinui

Și-alte existențe

Târându-le

Prin mâlul

Ce-ți curge

Prin vene...

Oprește-te...

Mergi!

Dacă-i nevoie

Te târăște

Și te cară dracului

Fără să lași vreo urmă

Căci nu are rost...