Se strâng în mine sunete, cuvinte
Și lacrimi stinse-n undele rutate
De mii de neuroni ce-s duși pe linte
Și pescăruși râzând în zări uscate...
„Și uite n-are cine să ne-asculte”
Doar tu-mi asculți trăind zorirea zării
Și dintr-un cutter gri pe mese mute
Aștern cuvânt ce-și plânge-n sânge fiii...
Copilo, tu care ești mai femeie
Și decât Eva și întreaga fire
Și-ncerci să naști în mine o scânteie
Ce-a ars mai mult decât o galaxie...
Durerile-mi sunt toate egoiste
Nu ai de ce să vii să mi te-aproprii
Când prințul tău în bezne reci se stinge
Mă lasă, de-alinare simtă-ți stropii...
Căci pe-un nebun nu poate să-l îngâne
O inimă ce-l strigă cu alt nume
Oprește-ți glasul cel născut din zâne
Și ostoiește-l să nu-l știe lume...
Căci numai tu exiști, Nepărăsito,
Iubește-ți omul, uit-a mea născare...
Sunt doar un prost, o știi, tu, Neferito
De a mea nebunie și uitare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...