Născutu-s-a lup alb odată
din penele păsării Phoenix
cu dor de zbor și dezrobit-a
cărările cu ochi de onyx.
Rămase veșnic să păzească
ce n-are voie de-ocrotire,
răpus și singur să trăiască
să n-afle alții rătăcire...
Născutu-s-a cu colți de-argint, lup albul,
să scânteieze-n noaptea de vedenii
iar ochii săi adăposteau tot veacul
să nu cunoască galaxia vremii...
Adăpostit-a clipa ce îl naște
și dorul păsării ce-i nemurire:
ascunsu-s-a pe creasta-unde nu paște
nici măcar umbra a ce este fire...
Așteaptă călătorii să-i îndrepte
și rătăcirea lor se-oprește-n lacrimile-i
zăcute din dureri prea multe, slute,
încarcerând a sufletului zaceri...
Se-ascunde-n vers și-n slovă și trimite
misive tăinuite, neînțelepte,
neînțelese de suflete triste
ce se-ngrădesc împiedicându-se de trepte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...