...(Degete alungite...)

Degete
alungite
și mâini
îmbătrânite...
Piele
de suflet
uscată
în stingerea
neuronilor
și iaduri
înghețate
de atâta
lumină...
Nu-s dumnezei...
Nu-s demoni...
Iar
oamenii
uitat-au
să mai fie...
Mi-s
numai
o fantasmă
rătăcită
între
culori
de timp
pe culoarele
fulgerelor
trăsnite
din ciocanul
lui Hefaistos...
Nu-s
nici măcar
o umbră
cât
tu
nu ești...
Nu sunt...

...(Tare îmi plac...)

Tare
îmi plac
dumnezeii
voștri
pe care-i folosiți
ca bancomate
când
aveți
nevoie
și dacă nu
primiți
îi înjurați
de toate cele...
Rău
îmi pare...
Atât de rău...
De aș avea
turbinca
lui Ivan
v-aș îndesa
pe toți
cu dumnezeii
și cu dracii
voștri
în acelaș
loc:
poate
atunci
ați vorbi
și voi
și v-ați mai
lămuri
de cum stă
treaba...
„Pașol, Vidma!
NA TURBINCA
CIORTI!”

...(E halouinu...)

E halouinu...
Hai
să ne mascăm
măcar
o dată:
eu
în mine
însumi
și tu
în tine
însăți,
să stăm
cu sufletele
despuiate
unul
în fața
celuilalt
și inimile
să își spună
adevăr
fără
cuvinte...
Ai curajul?....
Măcar
de-am încerca
o dată:
ce ne-ar costa
mai mult
decât
risipa
măștilor
ce ni le punem
zi de zi
îndepărtându-ne
unul
de altul?...

...(În dragoste și în război...)

În dragoste
și în război
nu-s reguli:
ori lupți
până la moarte
și iei
ce ți-e sortit
ori
duci
o existență
lașă
părăsindu-ți
sufletul...
Io-s
lașul:
lăsând
întotdeauna
bucăți
din
neființa-mi
și luptând
doar
împotriva
propriei
dorințe
de a te iubi...
În dragoste
și în război
nu-s reguli...
Eu sunt
lașul:
călcat-am
peste
mine
ca TU
să FII
și AL+UL
să te aibă...
Eu
sunt
lașul...

...(Lumi întretăiate...)

Lumi
întretăiate,
iluzii
născute
și dumnezei
ce se sting
în ereziile
gharei
mâinii
stângi...
Sunet
de bași,
semnale
de război:
când
oi fi
coborât
eu
poarta
și-oi fi lăsat
cu limbă
de moarte
arcașilor
mei
să împietrească?...
M-am trezit
gol,
fără lanțuri,
fără
lacăte...
Doar
cu o cheie
ruginită
ce-o mistuie
stomacul
neuronilor
plini
de vise...

...(Nu mi-am învățat trecutul...)

Nu mi-am
învățat
trecutul
și blestemat
mi-s
să mă repet
învârtindu-mă
în cercuri
de neuroni
distruși
în durerea
inimii...
Elipse,
spirale
de nebunie,
criminal
de gânduri,
osânditor
de iubire...
Îmi sunt
blestem
și îți sunt
Haos
voind
cu egoismul
meu
să năpustesc
atâta
neființă
asupră-ți
pentru că
TU
ești
iară
eu
nu-s...

...(Te văd aievea...)

Te văd
aievea
fără
să te pot
atinge
și glasu-ți
mut
grăiește
cu tăcere...
Unde
ți-i șoapta?
Și cântul
unde-ți
dispăru?
Mă sting,
copile,
mă sfărâm
și mă-mprăștii
de viu
printre
neuronii
Universului
pe care l-ai creat...
Unde
ești
TU,
Dumnezeu
al mântuirii
mele
și blestem
al propriei
mele
inexistențe?
Unde
ești
copile?...

...(Lacrimi și coarde...)

Lacrimi
și coarde...
Gânduri
răzlețe
răsfrânte
de oboseala
unghiei
din degetul
stâng
ce se-odihnește
căutând
semitonul
potrivit
pe-un grif
fără
de minte...
Somnifer...
Alcool
și iarăși
somnifer
spre deznădejdea
literelor
nevăzute
de ochii
îmbuibați
de lumină
electronică...
Litere,
sclave
litere
schilodite
și întoarse
din ființa lor
de slovă...
Lacrimi
și coarde...

...(Oboseală și dor...)

Oboseală
și dor...
Atâta
dor
de tine
și zâmbetul
ce-ți luminează
ochii,
de gândurile
tale-nvolburate,
de glasul tău
lin,
de ființa ta...
De-abia
sunt
ceasuri
de când
nu ne văzurăm
și mi-e dor
de tine
de dinainte
de a ne despărți...
„Nebunule!”...
Așa
precum
l-ai scris
îmi sună-n
minte
ca un cânt
ce mă mistuie...
„Nebunule...”
Uite:
nebunul
îți transmite
„Noapte
bună...”

...(E noapte...)

E noapte...
Un vânt
tomnatic
îmi cerne
gândurile
și ți le trimite
precum
viața
face
schimb
de replici
cu moartea
transformându-se
una în
cealaltă
la nesfârșit...
Un gând
de somn
ușor
și vise
line
mai pot
trimite
către
tine...
Nu este
primul
și nu știu
de-o fi
cel
din urmă
dar
vreau
să-ți faci
din el
cunună
și stelele
și luna
să ți se închine...

...(Țigări...)

Țigări
fumegânde
împiedică
degete
înfricoșate
să se unească...
Zâmbete,
șoapte,
cânt îngânat
și Cosmos
haotic
în armonia lui:
toate
se-nfruptă,
se-apropie,
se depărtează
evitând
dureri,
nevoind
să aibă
ce uita...
Spaime,
neadevăruri,
lucruri
ascunse
pe pagini
bete
de prea multă
trăire...
„Nebunule...”

...(„De ce nu stai cu ea?”...)

„De ce nu stai cu ea?...

Ții mult la ea, nu?”

„Da...”

Cum să-i explic eu omului

ce are ca finalitate

doar să intre-n tine

și să iasă

că tu mecdonăldănuirile

nu le suporți

și te ferești de ele

tot spunându-ți

că ești grasă...

Cum să îl fac

să înțeleagă

că al tău zâmbet

din două ceasuri

ce te-au transfigurat

străpunge Universul

și că nu-i stea ori galaxie

să-și bucure inexistența

știindu-te că ești...

Cum?...

Dar cum să-i spun

și să îl fac să simtă

și chipu-ți

și șoapta-ți

și cântecele îngânate

pe refrene de demult

ca să-nțeleagă

că-i creangă de aur

ce mi-ai dăruit

cântând,

bând fericire...

Cum?

Cum să-i arăt

că tu vezi luni pătrate

și-atât de mult

se zbat în pieptul tău

că-mbrățișarea ta

fu mult mai mult decât

mă naște

și-n ochii tăi

găsit-am mântuire...

Cum?...

...(Tăceri...)

Tăceri
adânci
și suferință
înăsprită
în irisul
ochiului
stâng
al Haosului...
Crescut-am
sub mantia
iubirii
tale
și acum,
precum
un câine
care mușcă
mâna
ce-l hrănește,
te sting
în neființă
și liniști
fără de
liniște...
Tăceri...
Dureri
și nerecunoștință...
Uite-așa
născutu-m-am
eu,
egoistul,
din iubirea ta
ce am știut
s-o fac
numai
otravă...
Mă iartă...

...(Ne-am întâlnit...)

Ne-am întâlnit...
Eu coboram
spre măruntaiele
gândirii
și tu urcai
grăbită,
lin
pe trepte
de lumină...
Foc
îți ardea
pe buze
și în ochi
și-n suflet...
Foc...
Dar nu era
nici
pentru
mine
nici
pentru
el...
Erau
doar
flăcări
de ființă
vie
ce se zbate
în închisoare
de inexistență...
Ne-am întâlnit
și m-ai pupat
și ai fugit
ca să-ți săruți
încă
odată
gratiile
rătăcirii...
Ne-am întâlnit...

...(Nu m-ai făcut să sufăr...)

Nu m-ai făcut
să sufăr
chiar
deloc...
Mi-ai fost
lumină
și-ntuneric,
mi-ai fost
TOTUL
pentru
c-așa
ai existat
în plăsmuirea-mi...
Pentru
c-așa
nasc
eu
fantasme,
stihii
și iluzii...
(Ce-mi place
să mai
fiu
în centru:
doar
EU,
tâmpit
și egoist
tot timpul...)
Nu...
Să nu îți treacă
nici
prin umbra
minții
că suferința-mi
ți se datorează:
„Căci
EU am SPUS:
voi sunteți
DUMNEZEI!”

...(Nu te mai caut...)

Nu te mai 

caut...

Așa-ți 

spusesem

cu jurământ

pe mine,

pe ființa

mea,

pe inexistența-mi

proprie...

Nu te mai 

caut...

până

mă-mbăt

iarăși,

și vezi

ce nebunie

fi-va

întru

gândurile

tale

că nici

cuvântul

ce născut-a 

totul

nu va putea

să te descurce...

Nu te mai 

caut...

Fii fără

grijă:

mi-s beat

și-acum

și încetat-am

să mă caut...

Ce egoist:

**-tu-mă-n...

...(Sunt gol...)

Sunt
gol...
Întru
sfârșitul
începutului
rămăsei
fără
lanțuri
și de aripi...
Le-am retezat
născând
lăcate
(nu-i forma
literară
dar
îmi place!)
din unghia
ruptă
a index-ului
drept...
Sunt
gol,
sunt
liber..,.
Și ce folos...
Las...
Vine
vremea
și din gheara-mi
frântă
naște-voi
alte
fantasme
și ciotul
meu
de aripi
purta-mă-va
iarăși
către
Abisul
ce îmi cântă
dorul...

...(Insomnii...)

Insomnii
de toamnă...
Plimbări
târzii
în hăuri
de suflete,
gânduri
nespuse
și dor
de cuvânt
așternut
pe hârtie...
Slove
neînțelese,
redactate
pe paginile
virtuale
ale minții...
Galaxii...
Universuri
ce se întorc
spre
sine
și-ntunecimi
murind
născând
lumină...
Insomnii
de tine
făr de mine...
Insomnii...

...(Să-ți spele...)

Să-ți spele
lacrimile
ploaia
și curețe-ți
durerea
ca lumea
de păcate...
Cum
liniștită
scaldă
lin
pământul
să picure
în sufletu-ți
lumină
și inima-ți
deschidă
revărsând
iubirea-ți...
Deschidă-ți
ochii
minții
și limpezească-ți
gândul
să poți
salva
ca pân acuma
lumea
de damnare...
Renaște-te,
copilo...
Renaște
și cu tine
să renască
TOTUL...

...(Aș vrea să fiu acolo....)

Aș vrea
să fiu
acolo...
Făr
de citiri
de gânduri...
Doar
să-ți îmbrățișez
ființa
și liniștea
durerii...
Nu știu
ce faci...
Nu știu
de noaptea-ți
va fi sfetnic,
dar știu
că dragostea-mi
ucide
și nu aduce
viață
ci numai
dezbinare
și griji
și suferință...
Rămân
încovoiat
și ghemuit
întru
neexistența-mi
dorind
ca stingerea-mi
să-ți fie
viață...
Rămân
căci eu
nu pot
te naște...
Tu doar
Ești,
eu
nicicând...

...(|Griji...)

Griji...
Gânduri
despletite,
împletite,
împerecheate,
desperecheate...
Gânduri
rătăcite,
fără de
cărare,
reîntoarse
fără
viitor...
Gânduri
de suflet,
de iubire...
Gânduri
fără
adevăr,
născute
departe
de lumină
și întuneric,
în neexistență
pură,
neacceptate,
izgonite
și ucise
clipă
de clipă,
pierzându-și
menirea...
Iubire...
Adevăr...
Griji...
Suferință...
Gânduri...

...(Dar tu nu știi...)

Dar tu nu știi să cazi deloc, iubito...
De câte ori să îți repet, să-ți spun
Că-n hăul tău sunt înălțimi, lumină
Și te înalți spre-azururi de nebun...

Nu-i nimeni să-ți răpească zborul
Și raza ta nu-i de atins nicicum
Oricât aș încerca cu nebunia-mi, dorul,
Nimic nu-ți întinează vălul de acum...

Că-n existența-mi sunt doar bulă de săpun
Ce-o naști și-n moartea-i se-negrește, știi prea bine
Când m-ai născut uitat-ai „rămas bun”
Și gândul meu e parte-acum din tine...

Ne contopim cu-aceleași vorbe dulci
Și amărui și zâmbete și lacrimi
Cu ochi necați de gânduri tu te culci
Și nu vrei să mă lași să-ți șterg din patimi...

Nebun sunt, egoist fără măsură
Căci numai pentru mine-mi doresc șoapta-ți
Străini de depărtări te strâng de mână
Și-n sărutări de isterie scald cetatea-ți...

Nebun sunt eu, copilo, Dumnezeu ce-mi ești
Cum nu a fost și nu va fi nicicând pe lume
Da... Te iubesc... Și-n noapte-mi ești
Tu doar lumina ce nu știe a se curme...

Străină și nebună-mi ești și tu
Și din cuvinte știi a mă răpune
Spunând c-ai învățat din mine verbu
Când eu nici vrednic nu-s să-ți spun pe Nume...

...(Măcar Acuma...)

Măcar
Acuma
pot
să plâng...
Sî strâng
furtuni,
să le dezlănțui
și să șiroiască
gând
pe pereții
reci
din orbite
sleite
și slăbite
de alcool...
Măcar
acum
mai pot
să plâng,
să-l fac
pe
„a”
ca pe un
„o”
și să iasă un
„au”
”vai de curu meu...”
Măcar
acum
pot
să
plâng...

...(Atâta vreme...)

Atâta
vreme
m-am dorit
șoptit
și n-am știut
că pura-mi
neexistență-i
șoapta ta...
Atâția
ani
cătând
să-ți alung
grija
și tu nășteai
ființa-mi
fără de-a mea
știre...
Atâta
vreme,
copile...
Ca-n tine
să cristalizezi
o nebunie
și să nu te merit...
Eu,
mentor,
nu-s decât
un rod
al rugii
tale,
dar
nu spre
vina-ți
ci spre condamnarea-ți
ce-am grăit-o
neexistând...
Atâta
vreme...

...(Eu nu exist...)

Eu nu exist...
Atâta
vreme
amăgitu-m-am
că sunt
și în cuvânt
și-n faptă
când
neființa
îmi e stare...
Nu merit
să iubesc,
să fiu,
să am trecut,
prezent
ori viitor...
Nu-i al meu
merit
că iubesc:
sămânța
șade-n
altă parte
și nu sunt
vrednic
să trăiască-n
mine...
Că ard
în mine
vijelii,
furtuni,
prăpăstii
de săgeți:
îți mulțumesc
și
rogu-te,
mă iartă
că îndrăznit-am
precum Prometeu
să fur
scântei...

...(Sunt focuri...)

Sunt
focuri
care ard,
se sting
și se învăluie-n
cenușă,
însă sub
tină
stă
jăratec
și fiece
suflare
aprinde,
mistuiește
în amintiri
de vremi
trecute
și prezente
făr de
viitor...
Sunt
focuri
neuitate,
nevăzute
ce distrug
meniri...
Sunt
focuri...
De nu vreți
să vă ardeți:
stați
de-o parte...

...(M-am ferecat...)

M-am ferecat
întru
străfundurile
sufletului
meu
și îmi făcui
cetate
cu ziduri
groase
și turn
de apărare...
Mă-ntemnițai
în locul
neștiut
măcar
de mine
și aruncat-am
cheia
lanțurilor
ce-mi scrijelesc
gândirea...
Arcașii
sunt
pe ziduri
c-o singură
comandă:
„UCIDE!”
Nimeni
nu poate
trece
și nu va reuși
căci
poduri
nu-s
și cetățuia-mi
n-o cunoaște
nimeni...

...(Astăzi mi-am risipit...)

Astăzi
mi-am risipit
din sânge
ca inima-mi
să nu mai poată
bate...
Se chinuie,
săraca,
vrea
să doară
dar fără hrana-i
pompa
stă
și plânge...
Încearcă
să îmi amintească
de vremurile
dinainte
și nu mai poate...
Am reușit...
Pentru
cât timp?
Doar
până
data
viitoare...
Astăzi
mi-am risipit
din sânge...