...iluzionări...

marți, 30 iulie 2013

...(Nu sunt nimic...)

Nu sunt
nimic...
N-am fost
nicicând
atât de conștient
de propria-mi
inexistență
ca acum
când
privind
negrul
de sub unghii
aștern
cu gând
însângerat
ce n-am știut
să văd
și să-nțeleg
vreodată...
Ai așteptat
și cine știe
câte altele
la fel
făcut-au
fără ca eu
să-mi dezrobesc
privirea
din durerea
ta
și-acum
mi-o spui
ca să-mi învăț
sentința...
Degeaba
te mai chinui:
o știam
deja...

...(Atâtea valuri...)

Atâtea
valuri
s-au răsfrânt
în mine
și te întreb
pe tine,
Mare,
de ce-mi primești
ființa
înlăuntrul tău?
De ce-mi hrănești
cenușa
amintirii
cu gust
de sare
și lumini
de lună?...
De ce nu mă îneci?...
De ce
nu vrei
să-nchei odată
jocul ăsta
iluzoriu
în care eu nu sunt
decât
închipuirea
paginii
care primește
rânduri
lungi
de nebunie
ca tratament
pentru
un rid
al existenței?...

...(De câte ori...)

De câte ori
am păcălit
cuvinte
să spună
ce nu am știut
vreodată?...
Crezând
că știu
ce-i clipa
nemuririi
m-am avântat
în Timp
șoptindu-ți:
„Te iubesc...”
dar
niciodată
întunericul
luminat
din degetele mele
n-a cunoscut
nenașterea
iubirii...
Și acum
vii
să-mi povestești
de vremuri
ce-s trecute
fără să poți
să schimbi
ceva
din ele...
Degeaba...
Eu nu trăiesc...
Nu sunt...
Și timpul
nu mă-nghite...