...(I do...)

I do, Ido…

Ce dracu să fac?

Cui?

Unde?

Nu e nici templu

și nici suflet

să îmi primească

da-ul

pe vecie…

Și nici eu nu-s

menit

să fiu

al tău

oricine-ai fi…

Da…

Te iubesc…

(S-o crezi tu:

mă iubesc

pe mine –

urându-mi

unghia

ce violează

coarde de chitară…)

...(Uăi, Moarte!!!)

Uăi, Moarte!!!

De ce te cheamă

toți

anglosaxonii

cu nume bărbătesc?

Dacă

și graiul meu

ar fi la fel

te-ai provoca

la un duel

cu cai,

cuțite,

săbii,

lănci –

cu tot ce vrei!

Dar ești femeie

pentru noi

și nu te pot învinge

decât

de te seduc:

te-aduc în pat

(ori dacă vrei

în șură)

și te iubesc

și-adorm

la sânul tău

ce-mi alăptează

gândul…

...(Mi-am dat liniștea...)

Mi-am dat liniștea

pe treizeci

de arginți

și sufletul

mi l-am amanetat

spre bucuria

altora…

Dar totul

n-a fost

decât un blestem…

Dacă din inimă

n-am reușit

să ridic

templu

atunci

va fi cetate

întărită

spre apărarea

nimănui

ști spre dezastrul

tuturor…

De-o s-o vedeți:

feriți-vă!

Să nu vă faceți

căi și poduri

pân' la ea…

Căci zidurile ei

mustesc

de dor

de liniște

ce voi

n-o să-i puteți

vreodată

da…

...(Și-o să rămân cu mâna-ntinsă...)

Și-o să rămân cu

mâna-ntinsă…

Și toți vor crede

că am vrut

să iau,

să fur,

să vă cerșesc

o pâine…

Nimeni…

Dar nimeni

nu va ști

c-am vrut

să dau

și ultima frântură

de lumină

născută

din lacrimile mele…

Nimeni…

Poate nici TU…

O să privești

nedumerită:

„Ce-i cu nebunul

ăsta?”

Pân' când

o să mai simți

doar frigul

cuibărit

în mine…

Poate atunci vei ști…

Dar eu o să rămân

cu mâna

rece-ntinsă…

...(La pieptul meu...)

La pieptul meu

n-am odihnit

nicicând

iubirea

iar eu

la sânul ei

n-am oblojit

vreun gând…

Nimic

fără de moarte,

nimic

să viețuiască,

nimic

să nască,

nici o clipă

frântă

în scripturi

rostite

de vreun dumnezeu,

ori ascunsă

în aripa de tinichea

a vreunui

înger…

Nimicnicie

și deșertăciune…

Dacă a fost,

este

sau va mai fi

iubire:

unde,

când și

cum?...

...(Sunt doar un masochist...)

Sunt doar un

masochist

golit

de filosofii

și teologii,

de oameni și

de dumnezei…

Fără de

cânt,

clipă,

lumină,

căldură…

Fără de tine…

Fără de mine…

Fără  de

sângele

scăldat în

versurile

fulgilor

adăpostiți în

ruginiul frunzelor

copacului

de tinichea –

al binelui

și răului,

ori al cunoașterii

fără de sfârșit…

...(Am vrut...)

Am vrut

să mi te scrijelesc

în palmă…

Pixul

nu scrie,

pielea nu-i

uscată

și amintirea-ți

curge

în unduirea

lacrimii

cântate de

chitară…

la, re, mi, mi, stop, la…

Unde ți-e numele,

copilo?

Știu:

„EU SUNT CEL CARE SUNT”…

Dar eu nu vreau

să te descânt…

Aș vrea doar

să mă naști

șoptind

lumina…