...(Demonii mei...)

Demonii mei
nu i-a-mblânzit
nimeni
până acum...
O să vrei tu?...
Nu știu
de chiar
doresc
cenușa
îndrăznelii...
Ți-aș pune-o
la picioare
dar
mă tem
că până să învingi
atâtea
răni
fi-vor
în tine
că nici
lumina
ce vei fi născut-o
în mine
nu va ajunge
să-ți oblojească
viața
spre nestingerea
haină...
Tu vrei?...
Chiar vrei asta?...
Nu știu...
Prefer
să pierd
nainte
să îți pângăresc
ființa...
Sunt
laș...

...(Te lupți...)

Te lupți atât cu tine și vrei să mergi să-i spui
S-o-ntrebi dacă e bine și de-i a nimănui
Cum ești și tu de-o viață și nu vrei să mai fii
Ucis printre cuvinte și zâmbete zglobii...

Și e atât de greu să hotărăști cum vrei
Să-mpărtășească clipa privind în ochii tăi
Căci mai degrabă-ți pare că munți poți să dobori
Decât să-i vezi privirea în timp ce simți că mori...

Și-ai vrea și nu știi unde, nici cum și stai căscând
De-o altă noapte albă fără de somn în gând
Și-i inima aprinsă și-atât de grea arzând
Dar o preferi cenușă decât să-i spui cântând...

Și totuși... După Soare și Galaxii și zei
Cu toții dați la dracu mai ceva ca pe zmei
Te duci să-ți faci spovada, să-ți verși inima rea...
Dar... când ajungi acolo vezi numai că nu-i ea...

...(Să fi fost tu?...)

Să fi fost
tu?...
Te-ai furișat
ca o vedenie
și caut
de nebun
printre
bucăți
risipite
de inimă
să văd
de e vreuna
dăruită
ție...
Fărâmi...
Humă
de suflet...
Nu mai găsesc
nimic...
Pierdut-am
totul...
Nu știu
nici dacă
voi
să mă mai sting
vreodată...
Te-am pierdut...
Și am pierdut
visarea...
De a-i fi fost
măcar
o clipă
infimă
de lumină...
Oare
oi visa
ori toată
nebunia
asta
e aievea?...

...(Oricât aș vrea...)

Oricât aș vrea
să mă opresc
eu o să scriu...
Chiar de
mă doare
amărăciunea ta,
copile,
nu pot opri
sălbăticia
slovei
să mă stăpânească...
Și cât aș vrea
să mă opresc...
Rogu-te,
fă ceva:
oprește-mă,
zdrobește-mi
mâna
dreaptă
și stârpește
gândul
avortat
de dinainte
de-ai gândi
năpasta...
Și, totuși:
oare
nu se va așterne
sângele
mâinii
stângi
să mă blesteme?...
Întoarce-te
naintea
clipei
ce m-a zămislit
și stinge-o...
Rămâne-va
numai
ecoul
a ceea ce-ar fi vrut
să fie...

...(Să-ți făurești...)

Să-ți făurești,
copile,
un nu-știu-ce
și să-mi stingi
sufletul
în liniștirea
apei
fără amintire
și-n bezna
de sub luntrea
drăcească
din vechime...
Stinge-mi
degetele
să nu mai cânte
și să se odihnească
de-a pururi
pe coardele
însângerate
de doruri...
Stinge-mi
privirea
să mă ascund
o clipă
necreată
în noaptea
ce mă strigă
și stinge-mi
glasul
ca să nu mai cheme
gând
străin
ci, închinându-ți
ție
esența
nemuririi,
să  se risipească
precum
fumul
jerfelor
de nard...

...(Îmi ești Cristosul...)

„...Îl văd, dar nu acum,
Îl privesc, dar nu de aproape...”

Îmi ești
Cristosul
ce-l aștept
să-mi mântuiască
gândul
și să-mi aline
pașii...
Atât de-aproape
și totuși
niciodată
lângă mine
și-ofranda
sufletului
ce ți l-aș jertfi
rămâne
în zadar
fără
vreo cruce
s-o înalțe
către
clipa
nenăscută...
Te înspăimântă
chipul
meu
și degetele mele
te-nfioară...
De-aceea
stau deoparte
în iadul meu
ca nu cumva
nălțând
priviri
păgâne
către tine
să îți rănesc
aripa...

...(Atât aș plânge...)

Atât aș plânge dar n-am cui și unde
S-adun atâtea lacrimi pe pământ
Să strig e în zadar: cine m-aude?
Să cânt? Nu am decât un simplu gând...

Și tu mă-ntrebi și eu răspund în dodii
Că sunt și că nu sunt, că viața-i scrum
Nu pot să-ți spun cât de amare-s ale mele rodii
C-am înnegrit tot iadul cu-al meu fum...

Nu-i rai, nici iad, nu-i spațiu-n galaxie
Și nici în univers de-ar fi să scriu
Tot n-aș găsi un drum de reverie
S-aștern ce-i pentru tine și pustiu...

Deșarte îmi sunt literele toate
Și tâmp mi-e versul: altceva nu știu
Decât că te iubesc și nu se poate
Să împletim fire de azuriu...

Să mă bocesc, mă zbat ca-n închisoarea
Născută-neuroni-zăbrele mii
Mi-e inima mai grea când închinarea
N-ajunge pe altarul tău, să știi...

Ce mi-a rămas? Dar ce-am avut vreodată?
Ca să-mi rămână pe pământ ceva?
Fără-atribute ca să mă despartă:
Eu sunt... și-n rest e doar tăcerea ta...

...(Iubiri trecute...)

Iubiri trecute...
Iubiri tăcute...
Gânduri
îmbătrânite
într-un suflet
ce nu-mi aparține
și-ntr-o inimă
bolnavă
dinainte
de a fi
plăsmuită...
Le-am scris
cu sânge
pe lacrimile
îndurerate
și le-am închis
în temnița
clipei
ca să nu cunoască
nemurirea:
poate
s-or stinge
când eu
n-oi mai fi...
Să te întreb
de mă ții minte,
tu,
cea care nu-mi cunoști
prihana?
Să te întreb?...
O să îți vină
rândul
să te înspăimânți...
Mai bucură-te
de lumină
cât nebunul
zace iarăși
fără de știință...

...(Bariere...)

Bariere...
Ziduri...
Trecători
blocate...
Mă dor
încheieturile
de-atâta
vis
și balamalele
mi-au ruginit:
nu mai am
gânduri
ca să le mai ung...
Nici
cântec
să le lustruiesc
nu știu...
Bucată
cu bucată
mă destram
și nu e nimeni,
nimeni
să-mi oprească
destrămarea...
Mă sting
într-o privire:
aceeași
care m-a înlănțuit
de-atâtea ori
de-atâtea nume...
Să fiu?
Nu îmi dă
nimeni
voie...
Și-atunci
eu pentru ce
să vreau?...

...(Sunt doar prezență...)

Sunt
doar
prezență...
În viața mea
nu am știut
să nasc
în mine
și esența
și uite-așa
mă nimeresc
în adunări
pe post
de bibelou:
să fie-acolo
chiar de
nu-l bag
în seamă...
Atâta
dor
îmi e
de tine
și vreau să te ascult
că te azvârl
cât colo
într-un colț
și te dau dracu...
Ajunge
că ești:
o existență
vagă,
deșartă,
decedată...
Stai acolo
că stai bine...

...(Rămân...)

Rămân
doar
lacrimi
ascunse
în singurătatea
unui
suflet
întunecat,
ursuz
și plin de
nepăsare
pentru
ce-l așteaptă...
Ah, da:
și niște
versuri
proaste,
adunătură
de cuvinte,
aruncate
pe o bucată
de hârtie...
Versuri
tâmpite
precum
mi-e pasul
și gândul
ce te-ar mai chema
dar amuțite
de alean
se-afundă
în noroiul
existenței...
Mi-e silă...

...(Măcar de-aș ști...)

Măcar de-aș ști ce să îți spun...
Sau de aș fi acolo...
De ți-aș putea îmbrățișa ființa
și de-aș putea s-alung tristețea
din sufletul plin de rătăciri
strângându-ți mâna
și îmbrățișându-te...
Dar nu pot...
Nici nu știu a face asta
fără să-ți fiu alături...
Știu că apropierea mea
nu te-ncălzește
și că iubirea ce ți-o port
nici nu există-n ochii tăi...
Nu știu...
Nu pot...
Și te iubesc...
Dar nu exist în gândul tău
nici măcar
ca umbra de-o clipită
a unei existențe...
Prea multe ziduri,
lanțuri
ce mă înconjoară
lăsându-mă la mila ta
sperând că te-oi privi vreodată
izbăvită
de la gratiile inexistenței mele...
Și aș putea să le distrug,
să-ncerc să uit
chiar dacă eu nu știu uita vreodată...
Să mă învălui în ură
și s-arunc cu tine-n Haos...
Dar ce folos?
Ce rost să aibă?...
Ești singură oricum...
Și aș gusta singurătatea-ți cu nesaț
dacă aș exista...
Dar pentru tine
nu exist...

...(Și am jucat...)

Și am jucat...
Și nu mai aveam
aer
dar nu m-am oprit...
Și singur
de nebun
am pornit jocul
și toți simțiră
glasul
bătăturii
în podea...
Credeau
că râde
dar plângea...
M-am săturat...
O să vă chem,
o să-mi cântați
și o să joc
pân oi muri
măcar
să știu
că m-am stins
frământând
pământul
și zguduind
podeaua
iadului
ce mă așteaptă...
O să mă-ntorc
în iad...
Să vă ferească
Sfântu,
dracilor:
Turbincă
fu copil
pe lângă mine!!!

...(Un joc moldovenesc...)

Un joc moldovenesc...
Nici lacrimile
nu mai stau
să-mi curgă...
Știi,
Doamne,
când plângea
Arghezi
că-i singur tare
și pieziș?...
Știa
că nebunia
lui
nu-i cea mai mare
și că a mea
o să-l întreacă
și că pe mine
alții m-or învinge...
Dar și eu-s singur...
După atâta joc
și lacrimă
bătută
în podea
mă mai ridic
căci nu ai vrut
să îmi iei suflul
când
îmi era mai bine...
Mă lași să chinui...
Și o fac cu drag
știind că
încă
mai sunt chipuri
ce simt
să joace
și spun că:
de la mama
și de la al meu părinte
am învățat să joc...
„Sunt grei bătrânii de pornit
dar de-i pornești sunt grei de-oprit”...