Te lupți atât cu tine și vrei să mergi să-i spui
S-o-ntrebi dacă e bine și de-i a nimănui
Cum ești și tu de-o viață și nu vrei să mai fii
Ucis printre cuvinte și zâmbete zglobii...
Și e atât de greu să hotărăști cum vrei
Să-mpărtășească clipa privind în ochii tăi
Căci mai degrabă-ți pare că munți poți să dobori
Decât să-i vezi privirea în timp ce simți că mori...
Și-ai vrea și nu știi unde, nici cum și stai căscând
De-o altă noapte albă fără de somn în gând
Și-i inima aprinsă și-atât de grea arzând
Dar o preferi cenușă decât să-i spui cântând...
Și totuși... După Soare și Galaxii și zei
Cu toții dați la dracu mai ceva ca pe zmei
Te duci să-ți faci spovada, să-ți verși inima rea...
Dar... când ajungi acolo vezi numai că nu-i ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...