Atât aș plânge dar n-am cui și unde
S-adun atâtea lacrimi pe pământ
Să strig e în zadar: cine m-aude?
Să cânt? Nu am decât un simplu gând...
Și tu mă-ntrebi și eu răspund în dodii
Că sunt și că nu sunt, că viața-i scrum
Nu pot să-ți spun cât de amare-s ale mele rodii
C-am înnegrit tot iadul cu-al meu fum...
Nu-i rai, nici iad, nu-i spațiu-n galaxie
Și nici în univers de-ar fi să scriu
Tot n-aș găsi un drum de reverie
S-aștern ce-i pentru tine și pustiu...
Deșarte îmi sunt literele toate
Și tâmp mi-e versul: altceva nu știu
Decât că te iubesc și nu se poate
Să împletim fire de azuriu...
Să mă bocesc, mă zbat ca-n închisoarea
Născută-neuroni-zăbrele mii
Mi-e inima mai grea când închinarea
N-ajunge pe altarul tău, să știi...
Ce mi-a rămas? Dar ce-am avut vreodată?
Ca să-mi rămână pe pământ ceva?
Fără-atribute ca să mă despartă:
Eu sunt... și-n rest e doar tăcerea ta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...