...(Și-ai dispărut...)

...Și-ai dispărut...
Fără
să spui
nimic...
Nu ai lăsat
în urmă
decât
umbre
și slove
ce ți-au sfâșiat
existența...
Îmbrățișat-am
depărtări
și-ascunsu-m-am
de tine
să nu-ți rănesc
ființa
iar tu
ai dispărut...
N-am decât
lacrimi
ce-mi îneacă
glasul
și gândul
ce te-a bântuit
oriunde
fără de știința-ți...
Nu am nimic...
Nu ești...
Nu sunt...
Ai dispărut
și pașii
noștri
se-ntâlnesc
fără
a se cunoaște
în surzenia
abisurilor
mele...
Ai dispărut...

...(Ceruri...)

Ceruri
împovărate
de atâta
senin
se pleacă
peste
existențele
noastre
implorându-și
moartea...
Iar
noi,
cu săbiile
ființei
și ale neființei,
le prelungim
agonia
ospătându-ne
și îmbătându-ne
cu sângele
vărsat
pe altarele
ce le-au născut...
Urlete
de răzmeriță
și foamete
de sine
muțesc
glasul
zeilor
și se preling
precum
nisipul
de clepsidră
în oasele
îmbătrânite
ale Morții:
își mai ascute
coasa
ultima oară-
pentru
ea...

...(Ne mințim...)

Ne mințim
cu aceleași
cuvinte
născând
sensuri
opuse
și rănind
clipe
materializate
în cenușa
lui Hefaistos...
Phoenix
s-a speriat:
s-a ascuns
de lumina
noastră
în întunericul
ce-i protejează
nașterea
de veninul
ce ne curge
în vene...
Zeii
au ars
și le-am băut
cenușa...
Nici
Omul
nu există...
Suntem
doar
noi:
două
năluci
fără de
existență...

...(Să fie...)

Să fie

ultimul

din primii

morți

ce-i depeni

astăzi

în clipele

ce trec

fără să uite

anacolutul

din notele

de plată

ale Doamnei

ce-ți teme

vorbele

căci 

ai răpus

mai multe

sunete

decât

putea-va

ea

vreodată...

Să fie:

să-i bucuri

cu odihnă

că tare

li-i spurcată

valea

asta

în care-și

năpăstuiesc

cărările...

Să fie!

Nu cum 

Ești

căci n-or putea

nicicând,

dar

FIE!!!

...(Scrie!...)

Scrie!

Scrie

și potolește-ți

setea

de vânt

căci

încă

nu-i trecută

vremea

pașilor

ce-ți bucură

clipa...

Scrie

cât mai poți

ține

pana

în mână

căci

încă nu-i

clipa

șoaptelor

de dincolo...

Răzbună-ți

cuvintele

și liniștește-le...

Fă-le

să urle

de durere

și să cânte

beția

existenței...

Ești dumnezeu,

ce dracu!

Fă

ce e de făcut!

...(Secundă mărită...)

Secundă

mărită

te cheamă

să-ți mânjească

degetele

cu sângele

clipelor

osândite...

Nici tu nu știi

ce-ai vrea să știi

dar

te îneci

în Oracolul

vieții

chibzuindu-l

ca nu cumva

să înșele

vreo existență

cu vorba-i

fără înțelesuri...

Vino,

din nou,

să-l mai înveți:

prea multe

supusu-s-au

răscoalei

sale

sinuoase

și pierdutu-s-au

pe cărări

ce nu există

nici măcar

în chibzuirea

ta...

Te-ntoarce,

dă-le să bea

tristețea-ți

amară:

s-or mai trezi,

poate,

și blestemându-te

s-or mântui...

...(Ți-ai prezis...)

Ți-ai prezis

destinul

fără a voi

și nu asculți

de oracolul

ce-l răsfrângi

în buricul

degetelor

cu glasu-ți

mut...

Grav

te-așezi

în fața lor

și-ți deschizi

tristețea

știind

că nu-i suflet

să o vrea...

Și, totuși,

stai

huiduit

de priviri

politicoase

ce-mping

aplauze

de alungare...

Tu stai...

Oricum

nu ai intrat

să poți fi alungat...

Stai

pășind

și gonești

pe loc

precum

Timpul

ce nu există

fără de tine...

...(Și-nc-odată...)

Și-nc-odată

ca-ntr-o horă

deșănțată,

desfrânată,

răzbunată

de feciori

cu fruntea

lată...

Ne pornim,

călăuzim,

s-auzim

și să vorbim

despre nunți

cernite-n munți,

despre stele

viorele,

mititele,

vai de ele...

Nu-i nici Timpul,

el, căruntul,

și răsfrântul

prin noroi

să ne-asmute,

să ne-nfrunte,

să se-nfrupte!

Vai de noi!

Dar de-ar fi,

de-ar poposi,

s-ar aspri,

s-ar odihni

tot în cot

de negru Olt

ne-ar durea

și ne-ar păsa...

Și-uite frica

nepăzita

a fugit

și s-a ascuns

de nebuni

de nepătruns...

Și-am căscat, 

ne-am plimbat,

am jucat,

nebunia-am terminat...

...(Seară de martie...)

Seară

de martie...

Gânduri

ce vin

și pleacă

chemate

de acorduri

mânuite

de minți

deșănțate

ce se războiesc

în capul meu

de maniaco-

depresiv

cu-atâtea

polarități...

Mâine

n-oi mai ști

de ce-am venit

și ce-am sperat...

De-o mai fi

mâine...

Nu mai 

contează...

Speranțele

oricum

vin

și trec:

doar 

noi

rămânem

ascunzându-ne

și ivindu-ne

precum

zorii

zeului

Marte...

...(O foaie...)

O foaie,

un pix

și un cântec

de chitară:

atât am,

atât îmi trebuie

să-mi alin

singurătatea

ce-mi ține

de cald,

de frig,

de foame

și sete...

Acum,

Singurătate,

că s`tem

din nou

împreună

(nu că ne-am fi

despărțit

vreodat`)

hai

s-o punem

de-un joc

și de-o slovă

ruginită

pe sabia

lui Damocles...

Știi

prea bine

că nectarul

zeilor

ne e otravă:

ia să-i otrăvim

și noi

cu vise

neîmpăcate

poate

s-or sătura

să ne bântuie

mințile...

...(Am venit...)

Am venit

s-ascult,

să scriu,

să înțeleg

ce nu e de-nțeles

și să văd

ce nu e de văzut...

Scăldat

în lumina

de crepuscul

a lumânării

topesc

clipele

precum

focul

lui Hefaistos

metalele

zeilor...

În umbre

aștern

acorduri

minore

învăluit

în coarde

de vioară

născute

de mâna

unui

nebun

orb,

surd

și mut...

Sunt

Neexistență...

...(Te caut...)

Te caut
unde
nu ești:
printre
acorduri
de țigară
și fum
de chitară
mânuită
de o vioară
nebună
precum
clipa
ce ne stinge
ca pe două
stele
ce se atrag
și se resping
una pe alta
la margine
de gaură
neagră...
Nu știu
cine ești...
Habar
n-am
cine
sunt...
Dar
căutarea-mi
se târăște
fără de
vocea-mi
strigându-ți
numele
pe care
nu-l cunosc:
Tu,
Dumnezeu
al osândirii
mele...