Ceruri
împovărate
de atâta
senin
se pleacă
peste
existențele
noastre
implorându-și
moartea...
Iar
noi,
cu săbiile
ființei
și ale neființei,
le prelungim
agonia
ospătându-ne
și îmbătându-ne
cu sângele
vărsat
pe altarele
ce le-au născut...
Urlete
de răzmeriță
și foamete
de sine
muțesc
glasul
zeilor
și se preling
precum
nisipul
de clepsidră
în oasele
îmbătrânite
ale Morții:
își mai ascute
coasa
ultima oară-
pentru
ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...