Te văd
aievea
fără
să te pot
atinge
și glasu-ți
mut
grăiește
cu tăcere...
Unde
ți-i șoapta?
Și cântul
unde-ți
dispăru?
Mă sting,
copile,
mă sfărâm
și mă-mprăștii
de viu
printre
neuronii
Universului
pe care l-ai creat...
Unde
ești
TU,
Dumnezeu
al mântuirii
mele
și blestem
al propriei
mele
inexistențe?
Unde
ești
copile?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...