Eu nu exist...
Atâta
vreme
amăgitu-m-am
că sunt
și în cuvânt
și-n faptă
când
neființa
îmi e stare...
Nu merit
să iubesc,
să fiu,
să am trecut,
prezent
ori viitor...
Nu-i al meu
merit
că iubesc:
sămânța
șade-n
altă parte
și nu sunt
vrednic
să trăiască-n
mine...
Că ard
în mine
vijelii,
furtuni,
prăpăstii
de săgeți:
îți mulțumesc
și
rogu-te,
mă iartă
că îndrăznit-am
precum Prometeu
să fur
scântei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...