Atâta
vreme
m-am dorit
șoptit
și n-am știut
că pura-mi
neexistență-i
șoapta ta...
Atâția
ani
cătând
să-ți alung
grija
și tu nășteai
ființa-mi
fără de-a mea
știre...
Atâta
vreme,
copile...
Ca-n tine
să cristalizezi
o nebunie
și să nu te merit...
Eu,
mentor,
nu-s decât
un rod
al rugii
tale,
dar
nu spre
vina-ți
ci spre condamnarea-ți
ce-am grăit-o
neexistând...
Atâta
vreme...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...