M-ai năpăstuit,
Năluco...
Mi-ai tulburat
visele
cu liniștea ta
și m-ai lăsat
pradă
stihiei
de după
cu un singur
pupic...
Atât...
Tu,
fără de chip,
eu,
fără de amintire...
Ai venit,
ți-ai croit
drum
prin subconștientul
stelelor
ca să naști
gaura neagră
ce-mi năpăstuiește
universul...
Și fu atât de dulce...
Și te-ai dus...
Și am rămas
ca un vițel,
pardon!,
un bou
la poartă nouă...
Merci mult
de-oftat...
N-o să-l înapoiez:
prea grea e
astă datorie
s-o las
altcuiva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...