Se-mbrățișau
și lacrimi
și cuvinte...
Nu știu,
nici n-am știut
și nu voi ști
vreodată
de ce...
Rămân,
ca de-obicei,
cu întrebări
scăldate-n
îndoială...
Are vreun rost?
Dar
a avut
vreodată?...
Plătesc
păcatele-mi
mai scump
decât
putea-va
cineva
plăti
în veșnicie
dar
nu regret:
sunt
clipele-mi
de nemurire
în care
nimeni
nu s-a avântat
vreodat
în zbor
ca mine
cu aripi
de cerneală...
Te iubesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...