Mă plec, din nou, a nu știu câta oară
În fața ta să îți ascult cuvântul
Ce-mi poruncește încă de cu seară
În lanțuri veșnice să-mi odihnesc genunchiul...
Mă plec și-mi plec privirea ca să nu-ți văd ochii
Ce m-au creat ca să mă înrobească...
Și uite-așa mă număr printre proștii
Ce te iubesc numai ca să-ți slujească...
Mi-am frânt privirea să nu-ți vadă buza
Ce m-a născut spre veșnica pieire
Pe care am ales-o căutându-mi scuza
Că numai tu poți izvorî iubire...
Mă plec și nu mai cer milostivire,
Nici ajutor, nici strop de îndurare...
În schimb îți dau ce am mai sfânt pe lume:
Neatârnarea mea și sfânta ascultare...
Mă plec, copile, blestemând cuvinte
Și plâng amar căci mi-i anatema și clipa
Și-apoi mă înrobesc în zâmbet de iubire
Ce nu-i ca să-mi renască mie ziua...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...