E-atât
de dulce
vinul
îmbrățișării
tale
și mustul
mângâierii
ce-o așterni
asupră-mi
atât de mult
îmbată
că numai
gândul
răscolește
vieți
neviețuite-n
mine
și nașteri
îndurerate
de cronoși
spulberați
perpetuu
de zei...
De ce să nu-l mai beau?
Prefer
să știu
amărăciunea
timpului
ce-a fost
odată
decât
iluzia
a ceea
ce n-oi fi
nicicând...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...