Te-ai întrupat,
iluzie
preamilostivă,
preacurată,
făr de conștiință,
și mi-ai înveninat
netrebnicia
cu idolatrii
zei
născuți de
unghiile
mele
în semnele
fără de veșnicie
de pe sânul
drept
și-n țipetele
demonilor
ce nu-mi vor
ființarea...
Te-ai întrupat
și eu
mă osândesc
în întruparea-ți
nebunească
fără să știu
de îmi vei fi
vreodată
ființare
în nu-ul
ce-l rostești
fără regrete
și în promisiunile
uitate
în lințoliile
ce-mi vor îmbălsăma
neexistența...
Te-ai întrupat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...