Vin valuri peste vaduri
de gânduri și cuvinte
să nască iar talazuri
de clipe ce-s nesfinte...
Răsfrânte în infernul
călăuzit de mâna-mi
crucifică misterul
ce cântă nebunia-mi...
Și strig și eu ca orbul
sperând să-mi fii Mesie
spre a vedea născutul
ascuns ce e-n Femeie...
Dar nu m-aude nimeni
Tu nu ești decât umbră
și eu cu chip de cremeni
sunt umbra-ți ce se curmă...
Atunci m-opresc din lacrimi
și m-arunc în lumina
ce-mi dăruie din strachini
să gust întunecimea
Măcar de-ar fi mai dulce
și gazda și mâncarea
mai bucuros le-aș duce
dar neagră e tigaia
Ce zdrăngăne pe trepte
arzând slove în stihii...
Rămâne-acum doar lama
Cucoanei cea dintâi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...