Se stinge-ncetișor creanga de aur
precum prelinge-apusul geana-nsângerată
ce-o port în suflet de când e visată
de tine... și-al tău zâmbet e tezaur...
Retrasu-m-am spre ape liniștite
îndoliate-n semne și simboluri:
mai știi vremea când îți vorbeam pe holuri?...
Duse mi-s toate: amintiri șoptite...
Cărat sunt fără de ființă,
înghesuit cu sufletu-mi în microbuze -
până și coardele chitarei sunt ursuze
căci umblu pe cărări fără știință...
Nu sunt, tu ești, născutu-m-ai devreme
să nu știu glasu-ți dulce să-ți dezleg
nici ochiul tău pribeag să-l înțeleg...
Învață-mă, de vrei, ori dă-mi blesteme...
Blatămă-mă, rogu-te, doar o clipă
să ființez, să nu mă-ntorc acum
de unde am venit fără de drum:
mă blastă-mă, dar lasă-mi ziua-n pripă...
Căci, dacă nu, m-oi pierde pe vecie
fără de șoapta-ți ce n-o să mă cheme,
fără de visu-ți... Rătăcit de vreme
nu voi mai fi nicicând ființă vie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...