Furtună-n cer și pe pământ
Nori grei în suflet și în gând
Revarsă doruri fulgerând
Lacrimile-n humă născând
Trecut-au seculi de minciuni
Noroaie de păcate-adun
Chemat sunt de îngeri nebuni
Să nasc întunecimea-n mâini
Îngână ritmuri de coșmar
Nopți, zile scurse în zadar
Rămas-am fără pic de har
S-a stins și Sfântul din altar...
Mă zbat ca trestia cătând
Un loc să nu fiu rupt de vânt
Te-ascunzi și-n disperare plâng
În coarde mute deget frâng...
O, vino, știu și am habar
Că încă ești și-al meu calvar
Nu va sfârși cu un gropar:
Zorește-mă ca pe-un cobzar...
aceeasi ploaie de emotii!
RăspundețiȘtergere...aceiași văitare nesimțită a egoismului care nu știe decât să se iubească și nu să iubească...
RăspundețiȘtergereegoismul este insasi esenta iubirii: EU;emotie unica!
RăspundețiȘtergerep.s. asta cred:
...egoismul e cea mai perversă formă de a sublima iubirea, de a o mima, a o imita...
RăspundețiȘtergere