Iar
ți-ai frânt
aripile,
copile,
și glasul
ți se-neacă
în durerea
nașterii
pentru
a cine știe
câta oară...
Te-aud
chiar dacă
nu te văd
și îți simt
lacrima
îngânând
șoapte
de liniște...
Ți-e greu
destinul...
Te-ai blestemat
de una singură
să naști
iubirea
tuturor
făr a putea
primi
vreodată
măcar
un strop
din ea...
O știu,
copile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...