Te-ai stins
în fiecare
clipă
și te-am hrănit
din nou
pe paturi
albe,
zăbrelite
ca să nu uiți
ce ești
și ce poți fi...
De-aici
dispar
din nou
căci locul meu
e doar
în umbra
vocii tale
și nu în cântul
cristalin
al vocii
ce-ți zâmbește...
Eu sunt
numai
un grănicer
și locul meu
nu-i lângă tine...
E-aici
unde se-ngână
lumile-ntre ele
chinuindu-ți
lacrima
și visul...
Te du
de-acum
căci lanțul
nu mai este...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...