Că te iubesc
să-ți spun:
„de ce?”
nu am habar
și nici
nu vreau
să știu...
Îmi e de-ajuns
doar gândul
ce te ține
în amintirea mea
și zâmbetul
născut
din cântul
vocii tale...
Nu-mi trebuie
mai mult:
nu am nevoie
de cuvinte,
explicații
ori motive.
TU
ești
și-am spus
deja
prea mult...
Păcat
că visul meu
nu-i și al tău
și, totuși,
visul tău
mi-aduce
alinare
iar gândul tău
născut
în degetele-mi
mincinoase
mi-e cupă
de nectar...
Tu să nu bei
căci, altfel,
vei muri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...