Mă-ntreb
adesea
când
înalț
o rugă
privind
vreun
chip
al Evei
de am știut
iubi
vreodată...
Atâtea
zâmbete
senine
și-atâtea
lacrimi
scurg
pelicula
existenței
iar eu
mă uit
cu chipul
împietrit
fără de timp
înfricoșând
metafizici
umblătoare
ce-și iau
zborul
plin de spaime
ca antidot
pentru
căutătura
mea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...