Uitați-vă la mine!
Nu pot să vă aștept!
N-am TIMP!
Și nu mă sperie
asta
cât mă doare
gândul
că vă veți întoarce,
dar prea târziu,
să-mi vindecați
lumina
pătată
de logodna
îngerului întunecat
cu ființa-mi,
și eu nu voi mai fi...
Mă dor
lacrimile
ce n-o să le vărsați
în huma
pe care-am frământat-o
cu pașii mei
și-n care mă voi odihni
căutând
șoaptele voastre...
Dar va fi prea târziu...
Și voi
vă veți uita
mângâierile
pe pietrele cărării
ce-mi va fi
pat
și plapumă
pe veci...
...Fi-va târziu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...