Nu mai vrei...
Odată
mă strângeai
de mână
și-mi zâmbeai
cu-azurul
irișilor...
Șopteai
blândețea
și glasul tău
mă mângâia
când
mă duceam
și îmi spuneai
în joacă:
„Pusi! Pa!”...
Acum
ți-s degetele-ncremenite
și gura ta
doar geme
când și când
forțând
suflarea
cea din urmă
să vină...
Ochii
îi ții închiși
și-urechile
le-ai astupat
să nu mai știi
de lumea
asta...
Dar
eu
ce ți-am făcut?...
Să nu mă uiți...
Când
o să zbori
nestingherită
printre
vise
și lumina
dintru
început
te rog
nu mă uita...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...