Mă-nec
în blesteme
ocărându-mi
sufletul
de-amărăciunea
ce-o sădește
gândul
tău...
Rămas-am
amândoi
nebuni
în umbrele
fără de chip
ce-n amintirea-ți
își găsesc
sălaș...
Astfel
privești
cuminte
spre trecutul
care-a fost
să fie
și eu
înmormântez
secundele
ceasului
ce ar fi vrut
dar nu va fi
nicicând...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...